File dintr-un jurnal teatral


       Cunoscutul muzicolog ieșean Alex Vasiliu mi-a oferit o carte – minuțios elaborată, foarte documentată – despre marele compozitor Richard Oschanitzky. Om minunat, fermecător, impecabil profesionist, bun conviv, deloc modest, deloc tolerant, pe care am avut șansa să-l cunosc prin anii 70, la restaurantul Berlin din București, unde-și petrecea serile.

Volumul este aproape captivant, deși – teoretic – s-ar adresa muzicienilor. Sunt trecuți în revistă anii de formare, familia (l-am cunoscut și pe fratele lui Rici, Peter, pe cînd lucram la Timișoara), exmatricularea din Conservator, apoi afirmarea, consacrarea și…nemurirea. Cartea (re)amintește iubitorilor teatrului că muzicianul a colaborat și cu destule instituții de spectacol: Teatrul Tănase, Teatrul muzical Brașov, Teatrul de Păpuși Tîrgu Mureș, Teatrul din Sibiu, Teatrul muzical Galați, Teatrul din Oradea, Teatrul Nottara, Estrada din Ploiești ș.a.

A apariție editorială care interesează, deci, pe toți oamenii/iubitorii de artă…

                                                            *

Aflu cu surprindere că spectacolul lui Eugenio Barba Ucigînd timpul (la Odin Teatret) durează numai…17 minute! La noi, montările sub o oră stîrnesc nemulțumirea (cvasi/justificată) a publicului.

Chestie de mentalitate. Și-apoi, quod licet Jovis

                                                            *

Discutînd cu doctoranzii mei preocupați de Caragiale, și cercetînd la rîndu-mi, de peste trei decenii,  arhiva montărilor cu piesele Conului Iancu, mi-am dat seama că ar fi necesar un dicționar al…truvaiurilor regizorale din foarte multele versiuni scenice ale comediilor. Astfel, mulți actori și regizori nu ar mai eticheta drept originale idei folosite, cîndva.

Un exemplu? Noaptea… de la Iași (din 2010) propunea ca Titircă și Chiriac să semene. Soluție plauzibilă. Numai că ea apăruse cu trei decenii înainte, în spectacolul lui Alexa Visarion de la Giulești.

Sau: la Bacău, în 2010, Scrisoarea…ne oferea un Dandanache jucat în travesti. Actrița se lăuda cu ingeniozitatea distribuirii, fără să știe că Agamiță mai fusese jucat de interprete în 1976 (la Tg. Mureș), 1988 (Teatrul Mic) și 2006 (la Cluj).

În fine, ultima secvență a comediei D-ale carnavalului, propunea, la Bîrlad, în 1977, adormirea tuturor personajelor, după goana nebună din timpul zilei și a nopții. Peste doar un an, Scrisoarea...brașoveană găsea aceeași soluție.

Ergo, e deja necesar – oamenilor de teatru – acest dicționar .