File dintr-un jurnal teatral: Immanuel Kant pe scenă

              Doamna Eleonora Ringler-Pascu, unul dintre cei mai buni germaniști ai noștri, îmi oferă o nouă traducere: Immanuel Kant de Thomas Bernhard. Volumul însă, pe lîngă textul propriu zis, mai cuprinde o prefață bine scrisă (Daniela Magiaru), o postfață pertinentă a traducătoarei, plus repere biografice & bibliografice; în fine, o foarte utilă listă cu montările pieselor dramaturgului austriac în România. Din această ultimă pagină, rememorez spectacole importante (Minetti, cu Octavian Cotescu, la Teatrul Mic; Creatorul de teatru, cu Marcel Iureș, la Teatrul ACT; și chiar piesa recent apărută, în regia lui Al. Colpacci, la Teatrul Maghiar din Timișoara).

            Întotdeauna m-am temut de interpreții/actori ai unor genii. Cum să-l joci pe Shakespeare? Dar pe Goethe, Caragiale, Eminescu? Cine-l poate interpreta pe Hegel? Dar pe Kant?

           Temerea este anulată, în cazul de față, din pornire, deoarece piesa nu își propune să evoce personalitatea unui mare filosof, ci să atace, în cheie tragi/comică, relația individului cu societatea. Scepticismul dramaturgului se suprapune peste cel al eroului, tot așa cum comicul se suprapune peste tragic, eșuînd în hilar. „Tematica centrală a textelor dramatice surprinde eșecul individului într-o lume indiferentă, lipsită de sens, în încercarea disperată de a depăși izolarea autoimpusă care-l conduce spre eșec, nebunie sau chiar autodistrugere”(Eleonora Ringler-Pascu).

            Piesa este scrisă deloc tradițional, replicile au o voită repetabilitate și o cadență de libret muzical. Didascaliile sunt așezate, uneori, în mod surprinzător, între replici, tăind cursivitatea discursului. Actele sunt denumite aici Prova, Puntea mijlocie, Pupa, Debarcare. Iar finalul este abrupt, neașteptat.

         Prefațatoarea observă (și sugestia poate căpăta chiar conotații … scenografice!) că-n Immanuel Kant există un „sistem de colivii suprapuse: colivia lui Friedrich, papagalul lui Kant” și „clopotul de sticlă sub care este plasat filosoful, de către hiperprotectoarea lui soție”. Și „ultima colivie, cea a minții”.

            Ediția impecabilă a Eleonorei Ringler-Pascu devine, cred, o carte indispensabilă oamenilor de/din teatru.

                                                           *

           Citesc undeva că „libertatea de exprimare nu e niciodată cîtă trebuie”. Mă opresc și dau să mă-ncrunt la bagabont, precum Titircă. Apoi, continui lectura și mă relaxez:„…e ori prea multă, ori prea puțină”. Just!

Deseori, și mie mi se pare că e chiar prea multă…(dar nici prea puțină nu-i bine!)

                                                           *

         Un fapt fără precedent, îndrăznesc să cred: pe afișul spectacolului Hamlet, de la Nottara, este trecut, alături de regizor, producător și scenograf, cel care a conceput…încălțările: „pantofi – Ștefan Burdea”. Ciudat, nu?!

                                                           *

       Cineva spunea că dacă rîzi cu lacrimi, nu-ți mai rămîn lacrimi pentru plîns: bine-ar fi! Personal, ca practicant profesionalizat al rîsului cu lacrimi, n-am observat…

         Tot așa, Valentin Silvestru repeta destul de des ideea că ăl de rîde, scapă cuțitul dintre dinți. Sigur că da!

Dar ce te faci dacă-l ia în mînă?!