Un geniu cu noroc pe termen scurt: Mircea Ciobanu

1977. Cu ani în urmă am văzut, la televizor, un film despre Mircea Ciobanu, făcut de amicul Tudor Mărăscu. Film extraordinar!

Cine a fost personajul? Vă spun tot eu: unul dintre marii pictori și sculptori ai României (și nu numai!), rămas…cvasi/necunoscut….

Filmul m-a cutremurat, fiindcă arăta finalul ciudat al acestui artist, mort prematur, în condiții suspecte, după ce uluise Europa și America cu talentul său. Nu se știe exact cum a murit: interlopii, masonii, confrații invidioși…Pelicula n-a știut, n-a vrut, ori n-a putut să ne spună.

Păcat! Dacă mai trăia un deceniu, ar fi ajuns celebru. Dar în rubrica noastră, desigur, dacă n-ar fi avut tangențe cu teatrul, Mircea nu ne-ar fi interesat. Deci, ce caută aici?

În vara lui 1977, din motive complicate, pe care încă nu vreau să le detaliez, am primit o adresă de la Ministerul Învățămîntului în care mi se sugera să mă încadrez în cîmpul muncii, măcar șase luni, dacă vreau să-mi susțin licența.

Eu munceam de la 19 ani, cîștigam chiar bine, în perioada aceea, dar nu aveam carte de muncă. Și-atunci mi-a venit o idee: l-am chemat la mine acasă pe un director de teatru, mare amator de aranjamente, și i-am propus să mă angajeze formal, la teatrul lui, undeva, în nordul țării. Ca răsplată, i-am oferit jumătate din viitorul salariu.

Omul meu a rezolvat simplu, problema: m-a angajat, cu contract limitat, pe un post de organizator spectacol (impresar). Cu detașare la București, unde locuiam. Aici urma să fac propagandă teatrului și spectacolelor sale. O dată pe lună, serviabilul director, urma să îmi aducă chenzina la o grădină din centrul Capitalei, Cina.

La prima întîlnire, l-am cunoscut pe marele artist Mircea Ciobanu, care era și el în aceeași situație. Nu știu motivul. Nici nu m-a interesat. Atîta rețin, că întîlnirile cu managerul mitangiu deveniseră plăcute, fiind precedate de șuetele noastre.

Mircea era conștient de valoarea sa și, observînd că are un nivel de trai superior mie, mă invita să comand ce doresc, fără să-mi număr banii – el plătea. Cînd rămîneam în pană, fugea pînă la atelier și vindea o pînză. Revenea și chefuiam discret, pînă seara, tîrziu.

Era mereu sobru. Nu l-am văzut rîzînd. Dar povestea lucruri tare interesante , cu șarm!

Din păcate, directorul a fost destituit repede, eu am primit o înștiințare tristă (fusesem destituit!), și Mircea…nu mai știu. Am auzit c-a plecat din țară. Apoi, din filmul lui Tudor, am înțeles c-a expus la cea mai mare galerie din New-York. După care, prematurul final.

Păcat! A fost, repet, un geniu.