…Domne`, în acest drum am realizat că trenul nu mai e , cum zicea Maria Tănase, „mașină mică”, ci … bazar mare, talcioc, birt, ansamblu de cîntece și jocuri.

            Abia te urci, în Gara de Nord, că se umple culoarul de negustori ambulanți tuciurii care-ți oferă reviste, cărți, sucuri, pufuleți, șosete călduroase, motopompe, asigurări de viață, bormașine, camere care filmează singure, telefoane imobile, semințe de mușcate, tîrnăcoape și instalații rapide de făcut rachiu.

            Dă Domnu` (?) și pornește măgăoaia. Cinci minute respiri mai degajat și-ți numeri bagajele: ce dacă-ți lipsește unul, tocmai ăla cu un sfert de porc? Porcul are colesterol; dacă era curcan, da, mai merita să regrețí.

Apoi, te uiți la vecinii de compartiment: și rău faci. Fiindcă simți nevoia să te muți, imediat. N-ai unde. Speri că la Ploiești mai coboară. Cel din fața ta are un surîs nemotivat, tipic celor care trag pe nas. După cum e îmbrăcat însă, realizezi că trage doar pe gît. Lîngă el, o nonagenară ține o Evanghelie între mănuși. Admir la ea faptul că citește, dormind. Și cartea nu-i cade din mînă! Pesemne s-a dat cu prenadez pe elegantele mănuși de ațică…

Vine conductorul să vadă dacă toată lumea are bilet. N-are. Aparent ciudat, cere legitimațiile de călătorie numai ălora care le au. Apoi explică, ghicindu-mi parcă, nedumerirea: ”Păi, ăilalți, ce să-mi arate?”. Deh…unul i-a arătat o hîrtie de 10 lei: i-a luat-o, pesemne s-o verifice, dacă nu-i falsă…

La Ploiești au coborît două cucoane. Cel din fața mea nu mai zîmbea: începuse să debiteze un monolog despre cartofi; pesemne, era actor și-și repeta rolul. A coborît la Tecuci: aha, lucra la Teatrul din Tecuci…Bătrînica cu evanghelia soilea în continuare. Cartea sfîntă îi veghea somnul lin…

A venit iar „nașul” să mă-ntrebe dacă am bilet. Am confirmat. Nu mi l-a mai cerut, aruncîndu-mi un măgulitor „merg pe încredere!” În urma lui a trecut un angajat al vagonului-bar care striga „snacksuri, alune, pop-corn, cola, borș, cvas, bragă, apă minerală, bere, votcă, avem! Ia poftiți, de!”. Un tînăr a poftit la votcă cu bere. Drept care, la Buzău a-nceput să cînte foste frumoase melodii populare. Zic foste, fiindcă acum nu mai erau. Oricum, cam o treime din ele mi s-au părut vag/cunoscute!

Pesemne că a mai cerut un talentat muzician votcă cu bere, deoarece, cam în douăzeci de minute, a-nceput să-l acompanieze pe gurist la un fel de instrument muzical invizibil – frunză, solz de pește, balama de dulăpior sau iadeș de găină matură. Guleaiul era în toi. Zîmbea nostalgic și nașul, fredonînd timid, că doar cu astea a crescut în ograda părintească, nu cu Simfonia a 9-a!…

Tărăboiul a sculat-o pe nonagenară, care a crezut că-i Revoluție și-a-nceput să strige, cu glas strident, „teroriștii! teroriștii!”. M-am mirat, fiindcă pe ea n-au terorizat-o, ea dormind în timpul acestui frumos concert… Dumirită, a comandat apoi cîntece de-ale lui Zavaidoc și Fuego, a verificat dacă mai are cartea între mănușile de ațică, după care a adormit la loc. Evident, a coborît la Vaslui, în loc de Bîrlad…Mie-mi venea să cobor la fiecare stație.

Pe la Focșani, Tecuci și Crasna s-au mai urcat indivizi pitoreștii, dar acum eram imun; ba chiar fraternizam cu invalizi, schizofreni, cerșetori tradiționali, domnișoare care te-ntrebau dacă n-ai nevoie la toaletă, polițiști TF, posesori de cîini ciobănești, distrați care greșiseră trenul, poștași pensionați prematur, femei de serviciu sîrguincioase…

Ajuns în Iași, am intrat în prima cîrciumă și am cerut votcă cu bere. La radio cîntau Zavaidoc și Fuego…