Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

Dialog neconvențional cu Andrei Șerban (VI)

andrei serb

Vorbeam de Caragiale

–          Cum spuneam, e imposibil de realizat cu actori americani – nu-nțeleg majoritatea replicilor dramaturgului. Lumea de-aici nu poate deveni lumea de-acolo, deși minciuna, ipocrizia, alegerile sunt cam aceleași. Dar limbajul este netraductibil!…

–          Dar în România?

–          Da, am lucrat Caragiale vara asta (2012,n.n.) la Mogoșoaia, în cadrul Academiei itinerante susținută de I.C.R.(care, se pare, n-o s-o mai susțină…). Am lucrat și 7 fragmente din Shakespeare, fiindcă palatul de-acolo e shakespearian. Dar în circuit închis. La aceste sesiuni de vară (cum le numesc eu) vin actori și regizori tineri, din toată țara, timp de șapte zile. A fost o experiență teribilă, mai interesantă decît oricare spectacol: am stat de dimineață, pînă spre noapte, zilnic, am lucrat împreună, am discutat, am mîncat împreună…lucrurile astea sudează echipa. Acești tineri care sunt văduviți de școli de teatru serioase (cel puțin în București, unde sunt primiți cu ghiotura și profesorii nu se pot ocupa de ei; iar dascălii nu mai au autoritatea unui Finteșteanu, spre exemplu…niște fiteșcine sunt profesori acum, acolo).Teatrul românesc alunecă în prăpastie din cauza școlilor care sunt acum, ăsta-i adevărul…Aceste sesiuni de vară chiar erau utile, le dădeau o educație, extrasă din ceea ce-am învățat eu, pînă acum.

–          Ce-ați lucrat din Caragiale, la Mogoșoaia?

–          Am făcut schițele, nu piese. Românii verzi și alte schițe celebre – ori mai puțin celebre, lucrate cu totul altfel decît pînă acum. Erau spuse cu un alt sens decît suntem obișnuiți. Dacă le-ați fi ascultat, ați fi crezut că erau cu totul alte texte…În cadrul festivalului de teatru din București, am susținut o seară cu aceste momente lucrate de noi, intitulată Atelier pe șantier (fiindcă jucam pe șantierul Teatrului Național). Publicul a rămas paf, a avut un șoc! Textele sunau atît de acum…Românii verzi parcă este scoasă de pe ecranul televizorului, azi. Este ipocrizia naționalismului care ne va  distruge țara. Caragiale, care era un adevărat patriot, dar ura naționalismul, a descris în schițe exact ce se-ntîmplă acum în țara asta, în care demagogii își fac fulare din tricolor și se cred patrioți.

–          Mi-ar fi plăcut să văd un spectacol cu o piesă de-a lui Caragiale, făcut de dumneavoastră…Tare sunt curios cum ar arăta!

–          Nu am pus nicio piesă de-a lui Caragiale fiindcă, în primul rînd, nu m-a invitat nimeni. Toți regizorii români, în anul Caragiale, au fost invitați să monteze la Național, dar pe mine…Dacă m-ar fi invitat totuși, poate aș fi avut o ezitare, din două motive: 1) piesele lui sunt ultracunoscute, cunoaștem fiecare replică pe dinafară și te-ntrebi, cum poate fi spus textul, ca să ai impresia că nu l-ai mai auzit. Cum să spui „ai puțintică răbdare!”, ca să sune proaspăt?! E cazul lui „A fi sau a nu fi!”. 2) limbajul politicienilor de la televizor e atît de absurd, atît de idiotizat, încît cel al eroilor caragialieni aproape că nu mai are forță….aproape. Limbajul contemporanilor te cucerește prin noutatea dobitociilor pe care le spun…Nu declar că nu vreau să fac piesele lui Caragiale, dar aș avea mari emoții – cum să fac ca să sune cum n-au mai sunat vreodată…e foarte greu.

–          E greu, dar nu imposibil, mai ales pentru un mare regizor…

–          Acum e la modă să se facă un Caragiale foarte trist, sumbru, kafkaest…

–          Sexualizat…

–           …Trivializat, cu relațiile sexuale duse la extrem…nu cred că asta a vrut nenea Iancu. Deși, sigur că trebuie încercat altceva, în cazul lui…

–          Păi, tocmai dumneavoastră care încercați mereu altceva

–          Dacă scoți umorul din Caragiale, ce rămîne? Asta-i problema!Deci, nu știu cum trebuie făcut. Văzînd ce au realizat colegii mei, vreau să le salut curajul, dar le spun că rezultatul nu mă convinge. Din păcate. Însă nici eu nu știu dacă le-aș face mai bine…

–          Spuneam că ne apropiem de sfîrșit, dar mi-a mai venit o idee: eram împreună într-o ocazie cînd s-a pomenit de filmul lui Mungiu după cazul Tanacu. Sunt curios să aflu părerea dumneavoastră, de om care ați abordat subiectul înaintea lui…

–          Unu: am mîndria s-o spun, și o spun repetat, că dacă nu eram eu, Mungiu nu făcea filmul ăsta. E jumate în glumă, desigur. Eram la New-York și el a venit să vadă spectacolul meu despre Tanacu, nu cunoștea subiectul. Nu știa nimic nici despre carte. A părut interesat de subiect și după aceea a intrat în contact cu Tatiana Niculescu-Bran și a plecat de la cartea ei, pentru a face scenariul lui. Deci, primul contact cu subiectul a fost montarea mea. Dar el a făcut opusul a ceea ce am propus eu! Sunt  om și eu, mi-e greu să văd filmul, după ce am exploatat și eu subiectul, în teatru. Am părerea mea, am impresia mea. Am încercat să mă obiectivez cît de mult am putut. Dar, obiectivîndu-mă, o spun cu toată sinceritatea, am un respect pentru acest film, e un film excelent, bine făcut ca film, toate rotițele sunt bine angrenate, perfect logic, cu o progresie clasică, impecabilă, și este ca un mare film …rusesc, cu zăpadă, cu imagini puternice, începutul cu trenul…

–          Am mai auzit opinia asta…

–          Filmul însă mi s-a părut foarte rece (e o impresie subiectivă, firește). Nu m-a emoționat și nici nu cred că Mungiu vroia să emoționeze. Este ca și cum regizorul nu s-a implicat deloc, ca și cum ar fi un privitor, martorul unei acțiuni în care el, Mungiu, nu intră. Spre deosebire de el, nu spun deloc că e mai bine ce-am făcut eu – nu am luat premiu, spectacolul meu s-a jucat puțin… După dealuri are un succes nebun, va rămîne în istoria filmului românesc, dar spectacolul meu era foarte hot. El privește din afară.  Eu vă arăt povestea și voi hotărîți ce vreți să vedeți. El rămîne neangajat.

–          Actrițele v-au plăcut?

–          Da, dar nu m-a emoționat niciuna.La mine erau foarte pasionale și pasionate, la el jucau cum le-a cerut Mungiu și au luat premiu la Cannes, ceea ce e minunat. Foarte bune, dar nu m-au lăsat să-mi curgă vreo lacrimă…

–          Filmul, ca și spectacolul dumneavoastră, tulbură, nu-l putem privi mîncînd semințe…

–          Dar prin răceală; la mine era fierbinte. Filmul lui Mungiu te lasă să crezi ce vrei.