Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

Goran Stefanovski și „blestemul” Balcanilor…

…Este titlul tezei de doctorat a lui Nikola Vangeli. Ea are meritul principal de-a prezenta, cu acribie și impecabilă documentare, personalitatea unui important dramaturg macedonean, jucat în lumea întreagă și aproape necunoscut oamenilor de teatru din România: Goran Stefanovski.

Un scriitor prolific, un înnoitor în arta dramaturgiei, un eseist remarcabil și un pedagog recunoscut în universitățile engleze și macedonene unde predă, de ani de zile, cu succes, cursul de Scriitură dramatică.

Cînd a început cercetarea, în 2009, Nikola Vangeli ambiționa să scrie „prima monografie (din lume) dedicată operei lui Goran Stefanovski”(p.8). Faptul că între timp a mai apărut o lucrare, la la Skopje, despre Capcanele postmoderniste în dramele lui Goran Stefanovski considerăm că nu îi diminuează meritul. Cu-atît mai mult cu cît cartea Aleksandrei Dimitrova probabil, nu va fi tradusă în limba română.

Doctorandul crede, cu temei, că teza sa „este unică, pentru că și-a propus să urmărească în mod temeinic, exhaustiv și concertat obiective care au interesat abordările precedente doar punctual și alternativ (cu excepția menționată mai sus)” (p. 9).

Avînd avantajul cunoașterii limbii macedonene, dar și al idiomului marelui Will, doctorandul ne propune un amplu studiu monografic în care activitatea dramaturgului din ambele țări este cunoscută în amănunt. Portretul făcut scriitorului este convingător, stilul folosit în redactarea tezei este fluent și accesibil (fapt meritoriu pentru un cercetător care nu se exprimă, în mod curent, în limba română), iar cuantumul de noutate este impresionant.

Este important   faptul că Stefanovski nu a abordat subiecte ușoare, ori comode. Cu toate acestea, a avut grijă să nu îndepărteze publicul cititor /spectator de piesele lui, echilibrînd problematica lor sumbră (de cele mai multe ori), cu momente vodevilești. Teme predilecte: sfărîmarea prosperei Iugoslavii și pierderea identității foștilor ei cetățeni. Exilul și suferințele pe care le provoacă. Fugă după o viață mai bună și dificultatea descoperirii ei. Rănile sufletești care sunt nevindecabile. Pierderea trecutului, nesiguranța viitorului și umilința prezentului. Patria pe care o porți cu tine peste tot, ca pe o dulce povară.

Nu i-a fost greu să-și înțeleagă eroii: și creatorul lor, cum frumos ni se amintește în teză, din 1990 are două case și niciuna acasă („Acasă e un loc care nu există” – se spune și în Odiseu). Și el a trecut prin purgatoriul emigrării și zbuciumul adaptării. Scrisul deci, poate fi privit și ca o ideală defulare.

Cît privește condiția dramaturgului, autorul nostru o definește cu siguranța conferită de experiență și reflecție (într-un text din 2003, intitulat Mic repertoar de ponturi pentru dramaturgi): „…Scrierea pieselor de teatru e ca matematica și șahul. În mare parte, e un proces care nu se poate preda și care depinde de talentul personal, de geniu, de noroc, de împrejurări, de muze…Dar, pe de altă parte, presupune o doză de iscusință care poate fi învățată – meșteșugul dramaturgic. Acest meșteșug poate fi predat, învățat, exersat, măsurat, evaluat, analizat. El nu trebuie deprins pentru el însuși, ci pentru a fi utilizat în maniere artistice noi, creative, neașteptate, imprevizibile și explozive” (p. 194).

Nikola Vangeli împarte opera lui Stefanovski în trei perioade, pe care le supraintitulează acte (precum în piesele de teatru): actul I – de la debutul din 1974, pînă la-nceputul anilor 90 (cînd izbucnește războiul pe teritoriile ex-iugoslave); actul II – cel mai sumbru, între 1991 și 2000; actul III, intitulat „scuturarea de cenușă”: „un fir de viață nouă răsărit după moarte – după încetarea războiului iugoslav”(p.6); în plus, găsim referiri și la eseistica autorului, cu nimic mai prejos decît dramaturgia. Ba chiar ni s-a părut că unele texte dramatice ale lui Stefanovski includ multe pasaje eseistice, fapt mai puțin obișnuit la dramaturgii ultimelor decenii.

Pe de altă parte, un efort susținut al (încă) doctorandului a fost îndreptat spre descifrarea aluziilor/parafrazelor unora dintre titlurile pieselor de care se ocupă: Bachanalia e o replică la Bacantele lui Euripide; Casabalcan este o trimitere la celebra peliculă cu Ingrid Bergman și Humprey Bogart; Orișicine ne amintește de misterul medieval și de piesa lui Hofmansthal; Demonul din Debarmaalo este o replică la un roman des ecranizat, al lui Thomas Prest.

Apoi, Nikola Vangeli nu eludează, în cercetare, nici concretizările scenice ale textelor, atrăgînd atenția asupra experimentelor regizorale, agreate de nonconformistul dramaturg: Duhul libertății, spre exemplu, permite unor (trei) regizori să realizeze, fiecare din ei, cîte un act, în aceleși spectacol; sau în recentul Odiseu, publicul e adus cu barca pe insula unde se desfășoară ingenioasa reprezentație.

Găsim în teză și trimiteri la autori români: Jane Zadrogaz are ceva din Sânziana și Pepelea, ori din snoavele lui Petre Dulfu; Turnul Babel ne aduce aminte de legenda Meșterului Manole; altundeva, se vorbește de relația dintre Ivan Turbincă și Moarte.

Dacă ar fi să reproșăm totuși, ceva, autorului tezei, am putea avea rețineri față de palida situare în contextul teatrului macedonean a lui Goran Stefanovski; și admirația sa totală, chiar extaziată, față de dramaturgia autorului nostru, care ca și Homer, totuși, a mai moțăit uneori.

De asemenea, nici regizorii care l-au montat, scenografii, ba chiar și autorii afișelor, par, în lucrare, a nu păcătui prin nimic (spiritul critic fiind obnubilat, se pare, de pasiunea pentru subiect). Și noi îl iubim pe Caragiale, dar nu putem afirma că O soacră e la nivelul Scrisorii pierdute, iar montările ultimelor decenii ale comediilor clasicului român sunt ireproșabile; dimpotrivă!