Adresa de e-mail:
1976. Sunt invitat la Sibiu, să văd o premieră cu o piesă contemporană românească, scrisă de Eugen Onu.
După spectacol, o masă dată de autor, în teatru. Cîteva alocuțiuni festive, în nota vremii, apoi discuții, pe grupuri, ca de-obicei. Închinînd o cupă de șampanie, autorul mulțumește teatrului fiindcă i-a introdus piesa în repertoriu.
- Bine că nu v-a durut, cînd v-a introdus-o! – face o glumă (elegant spus) prostuță, M.B., directorul teatrului (altfel, un stimabil critic literar).
Toți rămînem consternați, iar regizorul Dimiu se înroșește și dispare.
Seara a fost plată și fără relevanță. Ca și piesa.
1994. Fac parte din juriul festivalului teatrelor de revistă de la Constanța. Vreau să precizez că a fost cea mai plăcută misie de jurat din viața-mi punctată, periodic, de asemenea sarcini. De ce? Fiindcă directorul festivalului ne-a dat mînă liberă la consumat: puteai cere ce vrei chelnerului, fără vreo îngrădire financiară. M-am unit cu Țucu Parhon întru comandat delicatese și am avut cîteva mese inubliabile (de gourmets, nu de gurmanzi!).
Vine și ziua deliberării. Președintele juriului, cunoscutul actor al Naționalului, M.F., duce diplomele la semnat. Dar apare o problemă: nevasta directorului n-a luat nimic! Ni se respinge unul dintre cartoane, pe care scria un nume ne-constănțean.
M.F. cu lacrimi în ochi, ne roagă să adaugăm și numele solistei dobrogene la premiu, ex-aequo. I-am explicat, toți, că ea n-a vorbit și nici cîntat nimic, fiindcă pretindea că i-a rămas un os de pește, în gît.
Ne-a costat ceva faptul că am putut comanda ce vrem, fără reținere. Iar față de marele actor, am avut un sentiment amestecat, de milă și silă…
Mergînd spre Iași, nu spre Capitală, am avut privilegiul să nu-l mai zăresc.
1976. Că tot am pomenit de festivaluri: fac parte din juriului etapei zonale a „Cîntării României”, de la Zalău. Manifestarea se desfășura pe parcursul a trei-patru zile, căci erau mulți concurenți și, cum e normal, puțini erau remarcabili; deci ne uitam, plictisiți, și prin sală, nu doar pe scenă. În dreapta mea, marele regizor și pedagog Iani Cojar.
Nu mai știu care dintre noi a zărit primul, în public, o roșcată superbă. Ne-am dat coate, discret, apoi am început s-o admirăm, în tandem. Nu ne mai săturam, privind-o! (căci parcă nimic nu-i mai frumos, pe lume, decît o femeie superbă!).
Duduia a simțit că e privită insistent și, văzînd cine sunt admiratorii -jurați-, desigur că era flatată.
Din păcate, peste circa o oră, a urcat pe scenă. Era actriță amatoare, deci. Și-ncă una slabă. Nu vă pot descrie dezamăgirea noastră!
Eram un puști, față de domnul Cojar: și am luat o lecție de teatru, de viață, neplăcută:
- Vezi, Bogdane, lipsa de talent urîțește!