Cine n-a cîntat, în primii ani de viață, inocentul mini-song „Am pierdut o batistuță/mă bate mămica!/Cine-o are să mi-o deie/că-i sărut gurița!”.
Nu mai revin asupra raptului literar (ideea fiind împrumutată din capodopera lui Shakespeare, Othello); nu pun în discuție nici posibilitatea debilă a bătăii (pentru o batistă, nici un părinte ne-arghirofil nu-și pocnește copilul!), dar deranjează la culme lipsa rimei, zău așa! Ar trebui modificată la modul „mă bate mamița”, să rimeze, în fine, cu „gurița”. Sau „că-i sărut bunica”, rimă la „mămica”. Iar „deie”, ce să ne ascundem după degete, nu rimează cu nimic! Geaba le vorbim, în școală, elevilor despre rimă, dacă în pre-școlariat îi lăsăm să lălăie melodii cu versuri tîmpite…
Și-apoi, nu vi se pare că melodia era doar un pretext de atras țucăieli, al micilor nimfomane?
*
Revin și la populara poezioară Cățeluș cu părul creț (care a terorizat cohorte de musafiri, în secolul trecut: eu evitam vizitele la familii cu copii mici, fiindcă nu mai suportam să aud a suta oară, poezia; și-apoi să spun și că micuțul e genial, și trebuie neapărat, dat la Institutul de teatru).
Faptul că părul cotarlei era creț, ar putea fi privit azi, de către anumite popoare, mai …cîrlionțate, ca o insultă. Propun,deci, variante nejignitoare – și posibile modificări ale versului următor:„Cățeluș cu părul lins/peste tine-azi noapte-a nins!”,ori „cățeluș pilozitat/spaima-n babe a băgat!” sau „cățeluș cu păr vîlvoi/toată ziua-i prin zăvoi!”.
Apoi, să privim olecuță și chestiunea plauzibilității unei situații din strofa întîi: ”El se jură că nu fură/dar l-am prins cu rața-n gură!”. Ia încercați să faceți un jurămînt, ținînd în gură o rață – se va înțelege ceva din ce spuneți? Și-așa animalele se exprimă mai greu, le mai oferim și situții imposibile, numai ca să ne iasă rima.
Nu-i etic, zău! Protecția animalelor n-are nimic de zis? Aud?…
*
Cît despre celebrul dialog dintre Mircea și Baiazid (învățat, într-o vreme, de elevii premianți, plus toți candidații la admitere, facultatea de teatru)…să fim serioși! Nu știa turcul limba română, atît de bine! Eminescu a fost forțat de potentații vremii să fie galant cu sultanul, pentru a nu înrăutăți relațiile dintre cele două țări, și-așa nu prea diplomatice (vezi războiul din 1877).
