Motto: Si non e vero…

Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc

            Printre multele mele cunoștințe se numără și doamna Areta Moșu, Președinta Despărțămîntului (sic!) Astra, Iași. E o femeie deosebită, bună la suflet, care face enorm pentru românii de dincolo de graniță. Este, de altfel, foarte iubită în Diaspora estetică. Iar în țară, nu știu să aibă dușmani: e genul de femeie care nu poate fi refuzată, indiferent ce ți-ar solicita. Dar solicită rar, în general, oferă.

Cu toate astea, într-o zi mi-a cerut să ajut un mic teatru românesc din Izmail, să joace în țară, oriunde, numai să ia contact cu publicul nostru. Am mers pe mîna ei și, fiindcă tot montam la Bîrlad, am vorbit cu directorul și cu contabila-șefă, să susțină financiar, măcar parțial, cazarea și masa actorilor din Diasporă. Am găsit înțelegere: am făcut și-un program, cu două spectacole – unu-n Bîrlad, altul la Vaslui. Plus cazare la hotel, în ambele orașe. M-a susținut și Inspectoratul de cultură Vaslui. Deci, treaba era ca și făcută.

Numai că socoteala de-acasă…

Turneul a demarat prost: Marcel Anghel, directorul teatrului V.I.Popa i-a așteptat șase ore pe ucrainieni, în vamă: nu le dădea drumul cu microbuzul în Bîrlad, fiindcă nu aveau nu știu ce documente. I-am așteptat la teatru pînă la ora 23, apoi m-am dus să mă culc, într-o cabină.

A doua zi am aflat că celebrii artiști au ajuns la ora două noaptea la hotel și li s-a pus în vedere să nu mai stea încă o noapte, deoarece înjurăturile și bețiile au speriat recepționerii și gardienii (oameni care văzuseră ceva scandalagii, la viața lor!).

Am făcut cunoștință cu trupa (evitîndu-l pe director, care mîrîia, de nervi): o singură persoană vorbea românește, Evdokia; restul, numai în rusă! Spectacolul era la paravan, colegii Evdokiei mînuiau păpuși, iar vocile erau pe bandă, într-o limbă românească cvasi/arhaică. Evdokia socializa cu păpușile, iar copiii căscau în sală.

Mă rog, 40 de minute au trecut, cu chiu, cu vai…Directorul nu-mi vorbea. Finanțista mă ironiza, impresarul mă privea cu ură…eu mă înroșisem și mă gîndeam cu neprietenie la cea care m-a pus în situația asta…Unde mai pui că după așa-zisul spectacol, rușii au sărit la Evdokia s-o linșeze, că nu le dă diurna! Tot teatrul, ca și hotelul, mirosea a kerosen, băutura preferată a urmașilor lui Stanislavski…

Am sunat-o pe buna mea prietenă Areta și am somat-o, cu inflexiuni sepulcrale în glas, să vină la Vaslui, a doua zi, să-și preia teatrul, că eu mai aveam puțin și dădeam în infarct…Mă gîndeam chiar să-mi fac operație estetică, să nu mă recunoască cei pe care-i implicasem în imunda aventură…

Amica mea a sosit zîmbitoare, ca întotdeauna și după ce a ascultat criza mea de isterie, după ce s-a speriat de spumele-mi de la colțurile gurii, m-a dezarmat cu un cald și samaritean „Și ce dacă e un singur român în trupă? Și pentru unul singur, trebuie să ne zbatem să-și cunoască țara!”…

Mai puteam zice ceva? Mi-am cerut scuze de la toți cei pe care-i deranjasem, în Bîrlad și Vaslui, în vederea organizării turneului micului teatru de amatori din Izmail: păreau mult mai calmi.

Aveam să aflu ulterior, că Areta îi înscrisese în rîndurile Astriștilor și acum erau mîndri și toleranți…

*Articol scris in mai, 2015.