Confesiunile unui om de teatru


Pînă de curînd, numele Danielei Lemnaru nu-mi spunea nimic. Și-asta dintr-un motiv foarte simplu: dacă nu ai șansa să circuli prin universități și teatre, o sumedenie de artiști și pedagogi valoroși rămîn înafara ariei tale de informare.

            Este un om de teatru complet – actriță, regizoare și profesoară. Este agreabilă – ceea ce-n pedagogie contează – și are replică. În volumul recent primit – Fascinația căutării, Editura Eikon, 2012 – adună gînduri despre teatru și jurnale de lucru la spectacole studențești (și nu numai).

            Printre citatele selectate (și trebuie să spun că știe să selecteze), am regăsit unul care m-a uns la inimă, ca regizor, din Radu Stanca: „I se pretinde mereu regizorului să muncească cu actorii./…/ Însuși actorul reclamă, tot mai insistent, să se muncească cu el, fără să-și dea seama că, la urma urmei, este degradant să aștepți de la altul ceea ce ar trebui să faci tu însuți./…/ Eu, dacă aș fi actor, m-aș simți profund jignit de această expresie, profund umilit să aud mereu că altul trebuie să muncească cu mine, ca și cum aș fi un obiect de dulgherit”. Mă bucură luciditatea autoarei, cu-atît mai mult cu cît, la început, a fost actriță!

Am reținut multe gînduri, confesiuni, jurnale de repetiții, din volum; primul, ar fi decalogul (neoficial!) al iubitorului de teatru; la întrebarea „ce înseamnă teatrul, pentru mine?”, Daniela Lemnaru dă mai multe variante de răspuns (exercițiu deloc la-ndemînă), dintre care am reținut: „un mijloc de a vedea lumea altfel”; „felul meu de-a mă apropia de mine, de ceilalți”; „spațiul unde poți/ai voie să greșești”; „noroc, fiindcă m-a ales și pe mine”; un „chin” sublim ș.a.m.d.

Asupra unui singur punct din decalog ar rămîne de meditat, în continuare: la permisiunea erorii. E vorba de privilegiul omului de teatru de-a nu putea ucide cu un spectacol prost, raportîndu-ne la responsabilitatea medicului, spre exemplu? Ori autoarea se referă la șansa studentului, de-a nu-și periclita viitoarea carieră, dacă face un examen prost? Vom afla, cîndva…(cum ar spune Cehov).

Acestor elucidări, spre finalul volumului alte opțiuni – pereche, am putea spune, li se alătură, întregindu-se reciproc; e vorba de tipul de actor preferat de autoarea cărții.  Concret, este ales „actorul care iubește teatrul mai mult decît propria-i persoană”, a cărui personalitate se manifestă pe scenă, și nu în afara ei, cel „care nu vede în autor un dușman, în regizor-un tiran, care știe să simtă libertatea creației sale și să o folosească într-un sistem determinat”. Am putea spune că, aici, D.L. face portretul actorului ideal; care, ca orice ideal, rămîne de neatins…

Cealaltă secțiune a cărții conține caiete de regie & jurnale de repetiții la trei spectacole realizate de Daniela Lemnaru. Întoarcerea acasă de Ștefan Caraman, o monodramă în care, zice regizoarea, „privitorul se regăsește cu o fidelitate suspectă”. Mi-a plăcut acest ultim cuvînt din citat: de ce suspectă? Nu-i normal ca spectatorul să se regăsească, de multe ori, în identitățile scenice? Ori e un elogiu adus, prin ricoșeu, dramaturgului? Ori se vrea o atestare a calității jocului actriței? Sau poate este vorba despre faptul că omul din stal, atît de nedescărcat de interogații, scapă de ele în timpul vizionării unei reprezentații? Un singur cuvînt surprinzător, așezat într-un capăt de rînd, cîte culoare de investigare artistică propune!

Al doilea spectacol, Gaițele lui Kirițescu. Text bătătorit, care pînă de curînd, se credea, se pune singur (cum se zice-n teatru). Și totuși…

Mi-a plăcut ideea inițială a Danei Lemnaru de-a începe spectacolul cu scena parastasului (care-n text este situat în ultimul act!) și cu primirea publicului cu vin, colivă, colaci, lumînări. Și cu disculparea colectivă, față de moartea Margaretei. Acel habar n-aveam! al lui Ianache, preluat, textual, ori nu, de toți eroii comediei.

M-a mai acroșat cerința ce toți actorii să-și asume „ne-acțiunea care există” în text. E o temă importantă, pentru o piesă interbelică, piesă bine scrisă (cum se spunea, într-o vreme, în Franța), comedie care se credea că se susține pe acțiune.

Al treilea spectacol comentat și descompus pe fragmente este Clinica lui Adrian Lustig. „Text cu grad de risc”-mărturisește regizorul-pedagog. Și explică de ce, convingător. Pe de altă parte, însă, profit de ocazie să mă-ntreb: nu cumva 60-70% dintre piesele dramaturgiei universale prezintă grad de risc? De meditat și dialogat.

Fascinația căutării e cartea unui om de teatru deloc comod, deloc resemnat, deloc așezat în inerții, care merită citită de studenți și tineri profesioniști, cu cert beneficiu. Îi urez autoarei să o continue.