Ioan Ardelean, actor român stabilit în Statele Unite, ne-a oferit o teză de doctorat cu titlul de mai sus. Un titlu incitant: căci și Stanislavski, și relația sa profesională cu America țin deja de mituri urbane. Cvasi/confuze, azi, cînd bulgakovianul Roman teatral, și șocant desecretizatele documente din arhiva URSS, par compromițătoare. Simbolul realismului socialist, fiu de bogătaș și stăpîn de …actori-sclavi? Într-o relație echivocă cu Nemirovici Dancenko? Cărțile scrise după gîndurile lui sunt bine, corect, exact tălmăcite-n română de traducători …care nu prea știau româna?

Pe de altă parte, Lee Strasberg și Elia Kazan, au predat marilor actori de film americani, chiar sistemul autentic al lui Konstantin Sergheevici?…Teza e binevenită, deci, pentru a mai devitaliza incertitudinile.

Introducerea ne amintește că, la-nceputuri, teatrul american a importat teatru european. Și continuă cu explicarea sintagmei memorie emoțională, ajunge la dezvoltarea sistemului, și continuă cu studierea metodei acțiune fizică – din sistem.
Teza are un număr foarte mare de subiecte, idei, concepte, personalități. Ne oprim doar la cîteva, rezumîndu-le comentat, ca să nu devenim, la rîndu-ne, autori de noi teze. Chiar dacă, cum se știe, cărțile din cărți se fac…
Cine, dintre discipoli, l-a interpretat corect? Greu de precizat…Dar Strasberg în 1949, la Actors studio, era aproape de Stanislavski cel din Rusia lui 1911. Cum ajatollahul teatrului mondial și-a schimbat ideile, nu o dată, teza ne propune să considerăm sistemul o metodă deschisă, și nu o dogmă urmată cu ochii închiși.

În 1897, KSS & Nemirovici Dancenko își unesc companiile și iese celebrul MAT (ulterior, MHAT). Premiera Pescărușului, inițial, o lecție de neînțelegere a sensului piesei. Mai tîrziu, KSS realizează importanța noului în artă, adică mesajul lui Cehov. Memoria afectivă (termen preluat de la psihologul Ribot) devine memorie emoțională.

Memoria emoțională. Mai întîi, trebuie găsit drumul spre memoria senzitivă, spune magistrul, în trei etape: actual, retrăind o experiență trecută, și trăind și prezentul care influențează experiența trecută. „Timpul e un artist excelent. Nu numai purifică, dar e și capabil de-a poetiza memoria”(frumos citat din Sonia Moore, la pag. 17).

Reiese din lucrare, în mod inspirat, am zice, că părintele său a simțit la un moment dat, nevoia să revigoreze sistemul, între 1934-1938. Și-așa a descoperit importanța corpului.

De-aici, pînă la metoda acțiunii fizice, nu mai e decît o consecuție.
A treia fază are influență asupra metodei americane. S-a trecut de la memoria emoțională, la memoria afectivă. După 1947, la Actors Studio, Lee Strasberg a încercat să adapteze, americănește, sistemul lui KSS. Metoda americană sau strasbergiană, cum îi spune Richard Horby. Munca cu sine însuși. Cuvîntul-cheie: organic, fol de KSS în ultimii ani de viață.
Metoda acțiunii fizice. Fără ea, sistemul stanislavskian nu există, s-a spus. Un set de acțiuni fizice care dezvoltă-n actor emoții sincere. Întrebarea „cum facem asta?”, devine vitală. Coloana vertebrală a sistemului: conștient-subconștient-țintă. Apoi, importanța lecturii la masă, cu stabilirea gramaticii sistemului: o structură cu care știi întrebări precise și afli răspunsuri, soluții. „Sistemul = ghid, nu filosofie”. Pe scenă, uită-l! (cere KSS).
Acțiunea și contra-acțiunea. Mișcările unui personaj pot dezvălui interiorul său. Acțiune=logică; actorul trebuie să răspundă la întrebările „cine sunt? Unde are loc acțiunea? pentru ce?”(pag. 29). Acțiunile individuale ale personajului sunt unice.
În fine, se ajunge la Magicul dacă. Nu sunt Hamlet, dar dacă aș fi Hamlet…. Magicul dacă = combinație perfectă între imaginație și acțiune. Rolul imaginației. Al subtextului. Al replicii, dar și al comportamentului. Valoarea cuvîntului stă în subtext, afirmă teza (la pag. 36). Motivația. Concentrarea – atenția circulară cum o numește KSS și cercurile de lumină. Relaxarea (…încordată). Tempo-ritmul (adică viteza și intensitatea). Ritmul exterior și interior. Psihotehnica. Before-time-ul. Vocea. Sunt destule posibile definiții dintr-un competent dicționar Stanislavski…
Alt capitol interesant, elucidator, azi, ar fi Stanislavski și discipolii. Cine-s aceștia? Vorbim doar de trei, celebri. Vahtangov, care-n tinerețe a clamat ”Sistemul e ceva măreț!”(1910). V. a fost un susținător puternic al lui KSS și, apoi, chiar asistent al său.
Dar în 1913 KSS critică spectacolul lui Festivalul păcii. Furios, înjură regizorul & actorii! (chiar el, pedagogul-șef al teatrului mondial?!). A urmat altă critică din partea mentorului. Vahtangov e acuzat și de teatrologii epocii c-a dus ideile lui Stanislavski în extremă. De fapt, Vahtangov a urmat sistemul, completîndu-l.
Michael Cehov. Des citatul și rar-cititul. Cel care a fost a doua influență spirituală în viața …Marilynei Monroe (prima – Lincoln!). Mda…
Și el a încercat o nouă tehnică actoricească, pornind de la Stanislavski, dar …cam împotriva lui. Deși multe din idei sunt ecouri din Guru. E important interiorul, dar, se-ntreabă nepotul lui Anton Pavlovici, cum îl …scoți înafară?( la pag. 60). MC a fost un important pedagog și filosof al teatrului.
Meyerhold. Și el se desparte de magistru, destul de devreme. Cunoaște alte stiluri de teatru (Commedia….,No, Kabuki) și le folosește în montări. Descoperă, cu voluptate, tehnica teatrului în teatru și importanța improvizației, a grotescului. Celebra biomecanică, și actorul bine antrenat. S-a opus realismului-socialist și a fost acuzat de atititudine antisovietică, fiind chiar … împușcat! Utile aceste portrete de ucenici neascultători! Și scrise cu echilibru.
Teza mai abordează multe subiecte și descrie destule exerciții practice, de care ne vom ocupa cu altă ocazie.
*
Vîrful de lance al mișcării de avangardă în arealul teatrului american de azi. Varianta americană a Sistemului, conchide Ioan Ardelean, era mai naturalistă; a rușilor – mai imaginativă, cu accent pe fizico-psihic. În America, sistemul a fost adoptat de Lee Strasberg, Elia Kazan, Sanford Meisner și apoi de foștii studenți ai lui KSS – Boleslavski și Ouspenskaia. Dar în anii 60-70 apar curente care se desprind sau chiar merg împotriva Sistemului. E firesc: totdeauna a existat, în artă, ca și-n istorie, mitizare/demitizare/remitizare.
Anne Bogart e printre luptători. E contra oricui, dar e pentru America – spune doctorandul nostru. Sistemul, zice ea, a fost greșit adaptat în SUA. Și în privința actorului, și a rel actor/regizor. ”Pentru Anne, relația dintre actor și regizor este alterată de cuvîntul vreau. E o structură ierarhică în care regizorul, situat într-o poziție superioară, cere actorului să execute vizunea sa asupra piesei, folosind cuvîntul vreau” (pag. 78-79).
Ea prop metoda viewpoints, în care histrionul înțelege că există ceva mai important ca egoul. Nu știam, există 15 principii viewpoints.
Altă figură importantă a teatrului mondial, adusă în mod necesar în teză, este Tadashi Suzuki. Continuator al artei shingeki, care s-a opus și ea formelor tradiționale. Ea propune adaptarea pieselor europene, la stilul nipon.
Pe de altă parte însă, conștientizează că „renunțarea la specific etnic înseamnă renunț la însuși sufletul japonez, deoarece în noh și kabuki se manifestă zeii”(pag. 109). Interesant: ca și Barba, Grotowski sau Brook, refuză și el instituțiile cu clădiri tradiționale, alegînd ca loc ideal de teatru un sătuc, Toga-mura, care avea doar cinci ferme părăsite. O comparație surprinzătoare face aici Ioan ardelean: Kayoko Shiraishi, actrița ideală a metodei Suzuki, ar fi „corespondentul feminin al lui Ryszard Cieslak”(pag. 113). Probabil…
Concluzii. Sistemul nu trebuie judecat numai prin realizările lui KSS. El nu se limitează la stilul realist de interpretare. El ajută actorul să-și construiască o sensibilitate scenică după cel mai simplu comportament uman. Sistemul oferă spectacole complet diferite –Dibuk și Turandot, în același an (1922), sub aceeași baghetă.
În finalul comentariului nostru să rememorăm unele afirmații ale lui KSS care au devenit discutabile: „fără scriitori excepționali nu există teatru”(pag. 26). Ba da!
Sau nu doar ale lui: „Sarcina actorului = de-a de-literaturiza ficțiunea” (Stella Adler, pag.33): sună seducător! Dar, oare, întotdeauna?…
Altă afirmație hazardată: „O acțiune nu e artistică fără un subtext”-zice doctorandul (la pag. 37). Întotdeauna? Periculoase mai sunt, uneori, generalizările, în teoriile teatrale!
Am spicuit și alt gen de verdicte, care te conving prin nuanțe subtile: „a fi natural sau a avea șarm, nu este același lucru”(pag. 30). Șarmul e, uneori, un pericol…
Ori te cuceresc prin eleganța exprimării:„actorul trebuie să ajungă în starea aceea în care să transmită raze invizibile, pline de energie, către partener și spectatori. Sau chiar …raze de prana către Dzeu!”(pag. 31). KSS & filosofia vedică – ceva nou, pentru cei care l-au crezut patriarhul realismului socialist!
Sau, din omul de știință D.Dubrovski: „Eu-l personajului este și Tu-ul cu care dialoghează”(pag. 37). Sigur că da!