Teoretic, din Iași, în Polonia, ar trebui să ajungi ușor. Dar practic, e mai complicat, fiindcă nordul României nu prea mai are legătură cu nordul Iașiului. Deci, ca să ajungi în nord, musai s-o iei spre…sud!

            Așadar, am luat autocarul de Otopeni. Apoi, avionul de Varșovia. Pe aeroport ne-a așteptat ghidul nostru, Agata, o fată drăguță, iubitoare de artă, care nici nu vorbește românește. Primul lucru care m-a șocat pe aeroport: scria peste tot Kantor. Pentru oamenii de teatru, Kantor este un mare regizor. Aici însă avea un înțeles prozaic: schimb valutar…

Am mers la gară. Gara e mare, frumoasă, plinăde magazine și cafenele. Am luat un tren destul de aglomerat. Noroc că-n Cracovia aveam rezervate camere la Ibis, un hotel apropiat. Ne-am lăsat bagajul și am mers să vedem orașul, despre care Liviu Antonesei mi-a vorbit la superlativ, nu o dată. Cum eram aproape și de un Carrefour, am intrat curios, să iau pulsul. Prețurile, cam ca la noi. Și zlotul e cam egal cu leul. Votca poloneză e ieftină. Dar și proastă. Votca lor bună e la același preț cu cea din România.

Carnea e mai ieftină. Și brînzeturile. Multe dulciuri, bune și multe magazine atractive cu specialități de ciocolată. Puzderie de restaurante și baruri. Seara, arhipline.

Mi-a plăcut mult cartierul evreiesc. Un fel de Montmartre. Clădiri vechi, parfum de epocă. Ici colo, însemne ale culturii evreilor. Ba chiar doi-trei habotnici, în fața sinagogii (una din ele).

Am intrat și-n trei localuri. Un concept necunoscut nouă, acela de clădire veche, aparent inadecvată servirii clienților. Mobilă care și-a trăit traiul, prăfuită, tapet plin de jeg, înnegrit de fum, mese care te mirai cum de se mai țin pe picioare, lămpi chioare și prăfuite…Lampadare vechi, din filmele cu subiecte din Evul mediu, ferestre acoperite de praf, lumînări parcă neconsumate, din alte secole…Într-un loc chiar comunicarea dintre camere se făcea…printr-un dulap (vestitul dulap din teatrul bulevardier!).

Tineret comunicativ și vesel, peste tot. Am simțit plăcerea de-a mă plimba prin acest decor, care amintea de filmele epocii ghettourilor și nu numai.

De mîncat, nimic special. La restaurantul hotelului, un hamburger banal, o zubrovka bună și un pahar de vin roșu bun (dar cam pe fundul paharului, ca-n Spania). Celebrii colțunași, umpluți cu de toate, cu nimic mai buni decît cei de la noi. Unii erau acoperiți de ceapă prăjită. Bere acceptabilă, vin cam scump – cel bun. Rar, cel sec. Gastronomia, cum mi-era teamă, nu-i punctul forte al Poloniei.

O seară de neuitat, într-un oraș interesant și cu certă personalitates. Terminată la hotel, unde-am căzut, frînt. (va urma)