(flash-uri nearanjate cronologic, axiologic, ori afectiv)
1973 – L-am cunoscut, la Restaurantul Casei Scriitorilor din București, pe marele om de teatru Carandino. A făcut publicistică de clasă, a tradus piese importante, a scris vreo patru cărți de valoare, una din ele – De la Electra, la Dama cu camelii – fiind memorabilă; adevărat manual de actorie pe care studenții-actori, vai!, nu-l vor deschide vreodată. Carandino era un boier al teatrului nostru, care ca orice domn, fusese închis de comuniști, apoi i s-a stabilit domiciliu forțat prin Bărăgan, în fine, cvasi/reabilitat, ajunsese secretar literar la teatrul de păpuși din Brăila. De-acolo a revenit în Capitală, reluîndu-și amicițiile, rubricile și viața de seară.
Eram un copil, față de el; îl admiram pentru forța de a lupta, pentru ambiție, pentru cultură și eleganță. Îl salutam respectuos, sincer, cînd ajungeam la restaurantul de pe Calea Victoriei, și-n care nelipsit, la prima masă din colț cum deschideai frumoasa ușă a localului, stătea Eugen Jebeleanu, sobru, panicat de gîndul că iar se vor îmbăta boemii și vor veni la masa lui, să-i ceară socoteală pentru te miri ce.
Acest N.C. mai era un infatigabil admirator al sexului frumos. Într-o seară, cînd eram la masă cu o prietenă, frumoasă foc!, mă trezesc cu NC la masă, venit să-i ofere tinerei mele companioane un trandafir, fiindcă, a spus, „frumusețea trebuie omagiată oriunde apare” (citez din memorie, evident). Mîndru m-am mai simțit în seara aceea!
Dar trec lunile și, într-o dimineață, la Galați, ieșit din cameră să mă duc la bucătărie (era un apartament cu trei camere, al teatrului, în care locuiau trei doamne artiste; la una din ele, înnoptasem), îl văd ieșind de la actrița C.B. pe…N. Carandino. Ne-am privit uluiți (nu ne venea să credem, niciunaia, că ne întîlnim taman acolo!); s-a fîstîcit și a schițat un semn de exgerată amiciție, ieșind grăbit.
După asta, am aflat că marele Carandino făcuse o pasiune pentru mai tînăra actriță și că de ani de zile venea la Galați, s-o vadă pe scenă, ori acasă. Frumos! Cine știe să iubească, la orice vîrstă, nu trăiește degeaba…
După 89, Carandino a revenit în stafful Partidului Țărănist; a murit la timp însă, pentru a nu asista la decăderea istoricului partid…
1972 – La Institut (IATC), vine marele actor și regizor sovietic Iuri Zavadski. Noi nu știam cine e, dar profesorul nostru Dimiu, în numai trei minute, îi ridică un monument: deci, mergem, alături de anul trei actorie, să-l ascultăm (prin translator, firește).
Ușa sălii de clasă unde ne strînseserăm se deschide și apare idolul teatrului rus: înalt, cu chelie parțială și părul alb, distins și conștient de admirația pe care-o stîrnește oriunde apare. Îl ascultăm cu interes (mai ales noi, cei cinci de la regie-teatru). Numai că la un moment dat, două „gîște” de la actorie, se trezesc rîzînd ca proastele.
Oaspetele se oprește din vorbit, le privește cu dispreț, se-nroșește și…părăsește clasa, în mod năucitor și ne-diplomatic. Iese scandal în facultate, profesorii urlă (Moni Ghelerter, mai ales), fetele –altfel frumoase! – plîng…
Important este că l-am văzut, de-aproape, pe marele Zavadski!…
1991 – La Teatrul Mic, o premieră cu un text german, montat de Vlad Mugur. Urmărind ce se petrece pe scenă, deodată, îmi intră-n nări un plăcut, dar neadecvat miros de friptură. Mai ales că era un spectacol tragic, nu Scrisoarea…lui Ciulei.
Ies pe hol să văd ce se petrece; acolo dau peste Dan Micu (directorul teatrului) care coboară grăbit la subsol (unde era bufetul) și urlă isteric la niște actori ebrietați care frigeau ceva. Incredibil, nu?!