File dintr-o istorie anecdotică a teatrului românesc


(flash-uri nearanjate cronologic, axiologic, ori afectiv)

1973 –  L-am cunoscut, la Restaurantul Casei Scriitorilor din București, pe marele om de teatru Carandino. A făcut publicistică de clasă, a tradus piese importante, a scris vreo patru cărți de valoare, una din ele – De la Electra, la Dama cu camelii – fiind memorabilă; adevărat manual de actorie pe care studenții-actori, vai!, nu-l vor deschide vreodată. Carandino era un boier al teatrului nostru, care ca orice domn, fusese închis de comuniști, apoi i s-a stabilit domiciliu forțat prin Bărăgan, în fine, cvasi/reabilitat, ajunsese secretar literar la teatrul de păpuși din Brăila. De-acolo a revenit în Capitală, reluîndu-și amicițiile, rubricile și viața de seară.

Eram un copil, față de el; îl admiram pentru forța de a lupta, pentru ambiție, pentru cultură și eleganță. Îl salutam respectuos, sincer, cînd ajungeam la restaurantul de pe Calea Victoriei, și-n care nelipsit, la prima masă din colț cum deschideai frumoasa ușă a localului, stătea Eugen Jebeleanu, sobru, panicat de gîndul că iar se vor îmbăta boemii și vor veni la masa lui, să-i ceară socoteală pentru te miri ce.

Acest N.C. mai era un infatigabil admirator al sexului frumos. Într-o seară, cînd eram la masă cu o prietenă, frumoasă foc!, mă trezesc cu NC la masă, venit să-i ofere tinerei mele companioane un trandafir, fiindcă, a spus, „frumusețea trebuie omagiată oriunde apare” (citez din memorie, evident). Mîndru m-am mai simțit în seara aceea!

Dar trec lunile și, într-o dimineață, la Galați, ieșit din cameră să mă duc la bucătărie (era un apartament cu trei camere, al teatrului, în care locuiau trei doamne artiste; la una din ele, înnoptasem), îl văd ieșind de la actrița C.B. pe…N. Carandino. Ne-am privit uluiți (nu ne venea să credem, niciunaia, că ne întîlnim taman acolo!); s-a fîstîcit și a schițat un semn de exgerată amiciție, ieșind grăbit.

După asta, am aflat că marele Carandino făcuse o pasiune pentru mai tînăra actriță și că de ani de zile venea la Galați, s-o vadă pe scenă, ori acasă. Frumos! Cine știe să iubească, la orice vîrstă, nu trăiește degeaba…

După 89, Carandino a revenit în stafful Partidului Țărănist; a murit la timp însă, pentru  a nu asista la decăderea istoricului partid…

1972 La Institut (IATC), vine marele actor și regizor sovietic Iuri Zavadski. Noi nu știam cine e, dar profesorul nostru Dimiu, în numai trei minute, îi ridică un monument: deci, mergem, alături de anul trei actorie, să-l ascultăm (prin translator, firește).

Ușa sălii de clasă unde ne strînseserăm se deschide și apare idolul teatrului rus: înalt, cu chelie parțială și părul alb, distins și conștient de admirația pe care-o stîrnește oriunde apare. Îl ascultăm cu interes (mai ales noi, cei cinci de la regie-teatru). Numai că la un moment dat, două „gîște” de la actorie, se trezesc rîzînd ca proastele.

Oaspetele se oprește din vorbit, le privește cu dispreț, se-nroșește și…părăsește clasa, în mod năucitor și ne-diplomatic. Iese scandal în facultate, profesorii urlă (Moni Ghelerter, mai ales), fetele –altfel frumoase!  – plîng…

Important este că l-am văzut, de-aproape, pe marele Zavadski!…

1991 – La Teatrul Mic, o premieră cu un text german, montat de Vlad Mugur. Urmărind ce se petrece pe scenă, deodată, îmi intră-n nări un plăcut, dar neadecvat miros de friptură. Mai ales că era un spectacol tragic, nu Scrisoarea…lui Ciulei.

Ies pe hol să văd ce se petrece; acolo dau peste Dan Micu (directorul teatrului) care coboară grăbit la subsol (unde era bufetul) și urlă isteric la niște actori ebrietați care frigeau ceva. Incredibil, nu?!