(dintr-o istorie anecdotică a teatrului românesc)
Am cunoscut mulți autori de teatru, în viață. Am și văzut multe spectacole cu piese românești, am și montat destule texte de-ale lor (cam nouăzeci!), am fost în diferite conjuncturi, împreună.
Ca și criticii, ori regizorii, nici cei care scriu teatru nu sunt mereu, comozi. Sau, nu-s întotdeauna, previzibili. Nu vorbesc acum despre valoare. Ci încerc doar să-mi rememorez cîteva întîlniri …anecdotice, cu unii dintre ei.
Consternant, D. (celor în viață o să-mi permit să nu le dau numele) a venit la două premiere de-ale mele, încărcat de promisiuni. La prima, după spectacol, a a nunțat toată lumea din teatru că este așteptată la o masă bogată, în hol. Cînd ne adunam cu toții însă, D. primește un telefon. O doamnă cu funcție de conducere, din București, are ..frigiderul gol. Prompt, D. o va ajuta: jumătate din ce era pe masă, reia drumul portbagajului. Mașina pleacă spre Capitală, iar bieții actori privesc triști, în urma ei…(dar cîte-un șpriț, și-o măslină, tot au apucat!).
Același scriitor, după doar cinci ani (în 1991), are noroc: îi mai montez un text. La același teatru. De data asta vine cu o altă propunere șocantă: el va rescrie piesa și, în cele două zile rămase pînă la premieră, voi repeta ca să învețe interpreții modificările.
Eu și directorul teatrului (care juca-n spectacol), rămăseserăm interziși. Cînd a venit D., spectacolul era gata. Și-n două repetiții, era imposibil să-l schimbi. Nu se mai văzuse așa ceva, de pe vremea cenzurii (și-atunci, modificările erau realizate în mai multe zile, uneori, săptămîni!).
Diplomatic, am zis ca el. A doua zi, l-am trimis cu secretarul literar să vadă un canton de vînătoare, din județ; omul avea sarcină să-l țină pe scriitor cît mai departe de noi. Seara, ne-a întrebat cum a mers. „Perfect!” – am răspuns. „E mult mai bine acum!”.
După premieră, autorul radia. „Vezi? S-a rîs la toate modificările!”. L-am aprobat, că n-avea rost să-l deziluzionez: doar teatrul este tărîmul iluziilor!
A propos de memoria dramaturgilor: montez o piesă de Adrian Dohotaru, scriitor destul de bun, om agreabil – un ultimii ani de viață, ajuns și secretar de stat. Vine s-o vadă, însoțit de iubita lui (o fată mult mai tînără și…mai înaltă). Trebuie să precizez că textul avea, inițial, 120 de pagini. L-am tăiat „la sînge”, lăsînd doar 46. Plus că am adăugat replici. Mi-era puțin teamă că autorul va fi supărat că i-am maltratat capodopera.
Îl urmăresc, în timpul premierei: era tot, numai un zîmbet. După, îmi mărturisește: „Bogdane, nici nu știam că am scris un text așa bun!”. Era să-i replic că l-am scris împreună, dar m-am abținut. De ce să-i stric bucuria?…
Mult mai periculos era Everac. Dacă nu-i plăcea ce-a făcut regizorul, reclama la partid: Primul Secretar, ori chiar Cabinetul 2. Din acest motiv era urît de directorii de scenă. Și după 90, n-a mai vrut, nimeni să-l monteze. Se plîngea peste tot că scrie mult și degeaba. Cine l-a pus?
Nu pot să uit o declarație a lui de prin 2000: „N-am ce face cu libertatea!”. Adică, mai bine-n comunism, că sunt jucat. Ce fel de creator e ăla care nu vrea libertate?!…
La polul opus s-ar situa un autor cu nume, DRP. Nu-l interesează ce va face regizorul din text: după ce-a terminat piesa, nu mai este a lui. E o atitudine preferabilă…
