La fiecare nouă teză ne întrebăm ce se mai poate spune, nou, azi, despre…(…Eschil, Shakespeare, Ibsen, Cehov, Caragiale, Sebastian, Ionesco ș.a.). Și după ce terminăm de parcurs lucrarea, realizăm că încă mai există cotloane necercetate ale operei respective, ori unghiuri de atac inedite.
Și teza doamnei Tatiana Ionesi – actriță importantă a Naționalului ieșean și pedagog cu har al Universității de Arte „G.Enescu” – aduce ceva nou, în cehovologie și-n arta pedagogiei artistice: trimiteri la texte numite d`après-uri, luminarea unor relațíi secrete dintre personaje și, mai ales, relatarea unor interogații născute în zeci de ore de repetiție cu studenții, în vederea realizării producției cu piesele scurte ale lui Anton Pavlovici.
Personal, mărturisesc, în calitate de cehovolog …cvasi-oficial (am publicat caiete de regie la toate marile texte dramatice ale clasicului, în două ediții, și am și realizat trei montări Cehov) mi se pare că Ursul și Cererea în căsătorie se joacă în exces, pe scenele noastre, și chiar și-n Universitatea ieșeană. Dar această impresie nu poate fi relevantă, în evaluarea prezentă.
Teza doamnei Ionesi se deschide cu o fișă biografică a autorului studiat, continuă cu o exegeză a tuturor pieselor lui Cehov, se insistă pe Arkadina din Pescărușul – rol jucat, în studenție , se mai relatează alte două experiențe de scenă (Charlotta și Polina), se continuă prospectarea emoției și a jocului, în cazul eroinelor noastre, se trece prin d`apres-urile de care am mai pomenit, se fac referiri la montările unor regizori celebri – Andrei Șerban, Gabor Tompa, Nicolae Scarlat, Al. Hausvater și, în final, se ajunge la ora de teatru. Jurnal de repetiții cu studenții. Ursul în variantă clasică și modernă.
La capitolul comparații/d`apresuri, sunt aduse-n discuție piesele lui David Hare (Cum gîndește Amy) și Matei Vișniec (Mașinăria Cehov, Nina sau fragilitatea pescărușilor împăiați).
Piesa englezului mută acțiunea lîngă și în Londra, o sută de ani mai tîrziu. Aici, eroina care corespunde Ninei, moare. Iar cîștigătoarea rămîne…bătrîna actriță.
Cele două texte ale ultimului sunt deosebit de interesante, deoarece nu doar continuă, ci se și scriu…ca și cum ar aparține lui Anton Pavlovici. Vișniec intră-n personalitatea antemergătorului, imaginîndu-și cum ar crea acesta variante ale celebrelor sale texte! Una din replicile memorabile ale Mașinăriei, credem că ar fi „Ciudați mai sunt oamenii, Anton Pavlovici, și ciudată e memoria posterității fiecăruia dintre noi…Astăzi, imediat ce un autor imaginează trei personaje care așteaptă , sare lumea pe el și-i reproșează că l-a imitat pe Beckett…Nimeni nu-și mai amintește că un anume Anton Pavlovici Cehov, cu șaizeci de ani înaintea lui Beckett, a inventat trei surori care așteaptă la infinit ocazia de a pleca la Moscova, unde nu mai ajung niciodată!”.
Un capitol interesant ni se pare a fi și cel dedicat lucrului autoarei la rolul Arkadinei, și comparația Nina/Arkadina. Este dezvoltată, convingător, prospecția biografiei eroinei, psihologia ei, relațiile cu ceilalți eroi; sunt descrise cu talent literar, trăirile de actriță la început de drum, într-un personaj aflat la apus. Este propusă – nu știm dacă pentru prima oară – comparația cu tabla de șah: „Arkadina este Regina. Știm că regina se mișcă pe tablă în toate direcțiile. Miza ei este Regele. Îl identificăm cu Trigorin./…/Prin ierarhia jocului, Arkadina îi lasă toată libertatea lui Trigorin, dar îl ține aproape. Cînd regele intră în șah cu altă poveste de dragoste,doar regina îl poate salva”(p.62).
Profitabilă pentru cehovologi este și paralela Nina, rivala din oglindă.„e un joc al oglinzilor absolut halucinant, căci Arkadina poate fi urmărită în timpul acțiunii sale de apărare a regelui pe tabla de șah, unde se întîlnește cu Nina, rivala din oglindă; oglinda o reflectă în fond pe Arkadina, la începutul carierei sale. Poate spune cineva că Arkadina a dorit, a luptat și a suferit mai puțin (s.n.) decît Nina?”(p.73).
Acroșante sunt și mărturisirile actriței din timpul lucrului cu regizorii, mult timp după terminarea facultății. Pentru Polina, jucată la Piatra Neamț (regia-Nicolae Scarlat), autoarea face o confesiune aparent ciudată:„…Față de indicația regizorului, cum că este speriată tot timpul, am mers exact pe invers (s.n.): nu-i pasă, nu-i este frică de Șamraev, ceea ce mi se părea că se vede limpede din text”(p. 81).
Teza se termină cu un convingător jurnal de repetiții, totodată discurs pedagogic pe teme din farsele lui Cehov. Profesoara știe ce să ceară studenților, are abilitatea de-a-i introduce în starea eroilor, clarifică relațiile dintre personaje și biografiază motivat, jucîndu-se cu stilul actoricesc clasic și cu cel modern.