Steaua fără nume este un text care inhibă regizorul, din motivul cunoscut, al perfecțiunii ei. Ani de zile mi-a fost frică de ea, bănuind că nu lasă loc inovației regizorale. Am crezut că face parte din rîndul textelor care, cum zicem în teatru, „se pun singure”. Ori un text deja clasic, trebuie abordat în mod personal.
Cred că am găsit o pistă inedită, pe care autorul mizanscenei poate alerga. Ea pornește de la o (aparent!) banală coincidență: de ce apare Mona, în gară, la cîteva minute după ce Miroiu primește prețioasa carte, ghidul de descifrat evenimentele bolții cerești? Celor de sus, le convine că vor fi spionați?
Eu cred că nu; și-atunci, mă îndoiesc că Mona și Grig vin doar de la Sinaia. Poate vin de mai departe, dintr-o altă dimensiune. Și poate că au fost trimiși pe pămînt să recupereze volumul de valoare inestimabilă, cu ajutorul cătuia începi să înțelegi ce se petrece sus, în lumea lui Alcor și a altora, periculoși necunoscuți…
Mă mai îndoiesc că Domnișoara Cucu este doar o indiscretă, dar inofensivă profesoară provincială.
Restul, în spectacol…
Bogdan ULMU, 15 febr. 2015