Dintr-o istorie subiectic/anecdotică a teatrului românesc
În cît timp se scoate o premieră?
Motto: Si non e vero…
Marele om de teatru rus Anatoli Efros a scos o carte cu titlu seducător: Repetiția, dragostea mea! George Banu a scos și el o antologie asemănătoare (dedicată repetițiilor marilor regizori).
Una dintre cele mai importante montări românești dn toate timpurile, Nepotul lui Rameau, a fost realizată de David Esrig în doi ani. Tot cam în atîta timp, Tocilescu a scos Hamletul de la Bulandra, un alt spectacol reușit. Pînă aici, nimic nou sub soare.
Vreau să vă vorbesc azi despre un caz opus: adică un spectacol repetat, teoretic, șase luni, dar practic, realizat în…trei zile! Vă pare imposibil? Acum, și mie. Dar s-a întîmplat! Fără s-o dorească regizorul și actorii!
Deci: era prin 2003. Discipolul meu întru umor, Claudiu Pop, un om plăcut, un scriitor bun și un actor excelent, m-a solicitat să-i montez un scenariu pentru copii, la Baia Mare (oraș în care m-am simțit mereu, foarte bine). Desigur, am acceptat.
Ajung în Maramureș, mă-ntîlnesc cu autorul-actor, fac distribuția. Cunosc scenograful, discut cu șeful orchestrei, spun coregrafului ce vreau, salut directorul, semnez contractul…ce mai, totul părea că începe bine. Urma să mă întorc cînd va avansa muzica, baletul și scenografia.
De-aici începe coșmarul: lunar eram chemat la Baia, nu avansa nimic, mai făceam cîte-o lectură așa, să nu se zică (,) că m-am dus degeaba, luam un avans, și mă-ntorceam în Iași, cu sentimentul unei certe inutilități. Pînă într-o zi…
După șase luni de drumuri inutile, vine bomba; mă duc la teatru și văd, cu privire basedowiană, un baner pe frontispiciul instituției, pe care era scris, mare, PREMIERĂ, joi ora 11. Era luni, ora 10. Deci, în trei zile trebuia terminat un spectacol la care nu se făcuse nicio repetiție pe scenă!
M-am uitat la Claudiu: l-am întrebat ce-i asta? Privea în jos, jenat, și mi-a spus că directorul, sătul de tergiversarea acestei premiere, a decis data ei, de unul singur. Sigur că omul, cumsecade, dar nu știa cum e cu teatrul, într-un fel, avea dreptate: o piesă de copii nu e Nepotul lui Rameau, s-o scoți în doi ani. Dar (magicul Dar, al memoriilor mele! Stanislavski avea magicul Dacă!) nici nu poți scoate-n doar trei zile un spectacol muzical! (chiar dacă repetasem textele, la masă, timp de șase luni – adică, timp de 6 zile, căci aveam o repetiție – lectură pe lună).
Eram în fața unei dileme: dau înapoi avansul și plec, ori rămîn, scrîșnind din dinți, certîndu-mă cu toți, luînd Xanax, și încropesc spectacolul. Ca orice om sărac, am ales soluția imposibilă.
Am băut cafele, am început mișcarea, am ales decorul, din magazie, am căutat muzica, am desenat coregrafia și seara, spectacolul se ivea, timid, dar încurajator. A doua zi, seara, era croit. A treia zi, am dat vizionarea, cu 80 de elevi în sală: au reacționat surprinzător de bine.
Ne-am îmbătat, de bucurie (sigur, exagerez, mi-am pierdut demult entuziasmul beției!) și am plecat la…Râmnicu Vâlcea, unde aveam o altă premieră.
Vă e clar că nu era un spectacol valoros: în trei zile, n-ai cum. Noi eram fericiți c-a ieșit! Și că s-a jucat de 80 de ori.
A fost o experiență. Dar n-aș vrea să mai repet acea experiență…