Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
Povestiri hasidice în premieră mondială
Motto: Si non e vero…
1995. Nu mai știu în ce împrejurare mă întîlnesc cu Petru Cimpoeșu, (pe atunci) directorul Teatrului pentru Copii din Bacău. Știam că este un bun prozator. M-am convins și că este un om deștept și un manager cu idei. Am devenit, destul de repede, amici (lucru de mirare, căci nu reușea defel să-și păstreze prietenii!).
Îmi propune să montez Povestiri hasidice de H. Bloch. Rămîn uimit: nu e o piesă, ci o carte celebră, cu parabole și istorioare cvasi/filosofice. Oricum, nu e pentru copii.
El insistă. Mă ambiționez: îi spun că o s-o fac…
Munca pe text a fost un calvar: cartea n-avea nimic teatral. Și mai ales copiii nu ar fi înțeles nimic din ea. Cum s-o fac? Ce să fac?
Am căutat s-o aduc înspre Take, Ianke…și Cilibi Moise. Căci, pe lîngă fiorul metafizic, pe lîngă duioșie, lirism, musai ca spectacolul să aibă și un strop de umor. A avut, Slavă Domnului! La premieră, s-a rîs foarte des; și copiii s-au amuzat, spre bucuria mea încă uimită!
Dar montarea a demarat greu: directorul chemase în Bacău, în acea dimineață a distribuției, o absolventă a Iașiului, originară din Basarabia. O știam bine, îmi fusese studentă, un an. Era o fată drăguță, cam prostuță, dar odihnitoare la privit, pe nume Veta. Cimpoeșu m-a întrebat dacă vreau s-o iau în distribuție: am răspuns afirmativ, căci avea (pe fond de prostie) candoare și drăgălășenie.
Degeaba o vroiau directorul și regizorul: n-o dorea contabila șefă. Și ea o femeie încă bine. Drept care, deși a repetat, ba chiar a dat și premiera, contabila, Jeni, a refuzat s-o plătească. I se părea ciudat că am apărut amîndoi, în aceeași zi, la Bacău. Credea că Veta este amanta mea! Urîtă presupunere, zău!
Dar s-o lăsăm pe Veta, chiar și pe Jeni (deși, între noi bărbații vorbind, niciuna nu era de lăsat!). Ajungem la vizionare. Cimpoeșu aranjase cu Federația Comunităților Evreiești o sponsorizare de circa un milion (în 95 erau bani, credeți-mă! Cam 5.000 lei, azi). Ca să primim banii însă, Federația avea nevoie de acceptul unui cenzor-evreu: așa se face că la vizionare l-am avut în sală, cu pălăria pe cap, pe domnul Mitică Cojocaru, șeful Comunității băcăuane. Cu o rezervă minoră (unul din actori spunea o rugăciune fără kipa!), dom Mitică a zis da!. Au venit rapid, banii.
Premiera a avut loc la Teatrul Bacovia. După spectacol, o echipă a televiziunii bucureștene, condusă de Carmen Ștefănescu, a făcut un dialog cu noi, realizatorii, pe scenă. Ne-a bucurat, dar am și tras consecințe: cînd am urcat în sala de protocol, o groază de necunoscuți, plus actrițe pensionare, dădeau iama în bucate & licori. Trei țațe cărau și acasă, în sarsanale încăpătoare. N-am mai prins nimic.
Directorul, precaut, pusese deoparte bani pentru masa celor ce-au muncit. A fost o zi plăcută. L-am scos pe Bloch în premieră mondială, la Bacău! Cu muzică hasidică originală!