Motto: Si non e vero…
- Lucram la Teatrul Luceafărul din Chișinău un Cocteau – Părinți teribili (căruia eu i-am spus În casa asta se trîntesc ușile). A fost un mare succes al teatrului, confirmat de Ion Ungureanu, întemeietor al teatrului, regizor și ministru al culturii. În paranteză fie spus, atunci domnul Ungureanu mi-a mărturisit că i-a plăcut montarea mea nu numai fiindcă era jucată în foaier, un foier special, cu uși mari, albe, și multe oglinzi mari, boierești, pretabile la …trîntit, ci și fiindcă replicile pe care le tăiasem (cam 33% din piesă) se…auzeau! Frumoasă, măgulitoare idee!
La Chișinău mai aveam cîțiva prieteni buni, făcuți după primul meu spectacol de-acolo: Gicu Pârlea (actor excelent, directorul instituției), Gheorghe Urschi (dramaturg și actor de succes– în vremea aceea avea un spectacol, Testamentul, la care lumea se călca-n picioare să-l revadă!), Nicolae Andronache (om de multe carate, scenograf de excepție), Iuri Sadovnic (cantautor, boem, prieten minunat) și un om de afaceri, Gh. Mironică, sponsor al teatrului, soțul unei actrițe simpatice.
Des îi mai agasam pe acești amici cu rugămintea de-a-mi face rost și mie de o bucată de …șorici (asta fiindcă l-am cunoscut pe un conviv de-al lor, directorul unui combinat de porci din localitatea Cantemir). Azi așa, mîine așa, pînă cînd bunii mei prieteni mi-au aranjat o deplasare la Cantemir, să mă satur de șorici; și să se convingă și ei că sunt în stare să îngurgitez măcar un metru pătrat de epidermă porcină…
Eram în al nouălea cer! Visul meu de-o viață (acela de-a deveni campion mondial la halit șorici) se apropia de împlinire! O! Ce frumos!…
După repetiția de dimineață, m-am suit într-o mașină care m-a depus la Cantemir, împreună cu amicul meu Urschi. Cum am intrat în sala de protocol a crescătoriei de porci, am fost întîmpinați, conform cutumei, cu votcă și șampanie(asociere imposibilă, dar ospitalitatea trebuie respectată). Urschi mi-a sugerat să intrăm în saună. Aș fi acceptat, dacă nu aș fi văzut, la cinci metri distanță, o masă mare, plină cu farfurii pe care erau ordonate …suluri de șorici…Nu-mi mai trebuia saună: eram în Egipt și refuzam piramidele?!
I-am spus lui Gheorghe că-l aștept la masă, după ce-și face sauna. M-am îndreptat emoționat, către farfuriile din care obiectul adorației mele de-o viață mă tenta, cvasi/discret. Și de-aici…vă imaginați ce-a urmat! Hăpăială de epidermă meseriașă, cu alternanțe profesioniste: votcă-șoric-murături-șoric-șpriț de vin alb sec-șoric-murături-șoric-votcă-șoric-șpriț-șoric…nu mult, cam opt ore, non-stop.
Erau în preajmă vreo cinci-șase oameni care mă priveau uimiți! Cum e posibil ca un rumîn țăcănit (așa-mi spuneau, uneori!) să termine doar într-o zi, șoricul de pe un porc de 145 de kilograme? Mai precis, 1,5 metri pătrați de piele?
A fost posibil. Am martori. Și despre acest record s-a scris în Evenimentul zilei și în Magazin. În această din urmă publicație am apărut la rubrica Recorduri naționale. Mulți m-au sfătuit să anunț Guiness Bookul; n-am făcut-o nu numai că n-am avut dolarii pentru deplasarea experților, ci și pentru că ăia de-acolo, sunt convins, habar n-au ce-i minunatul șoric de porc, fraged, bine pîrlit și indispensabil votcii, murăturilor și șprițului de vin alb, sec, mult, rece și gratis…
Pofte bune, hăpăitori vicioși!