Hamm – erou din Sfîrșit de partidă (1957) a lui Samuel Beckett.
De obicei se vorbește despre el în tandem cu Clov. H. e un orb paralizat cu aere de stăpîn, de dictator :din căruciorul de hemiplegic dă ordine lui Clov (servitor care amenință des cu demisia, dar,nu se știe de ce,nu pleacă din acest infern,camera familiei :H., plus părinții lui) .
Din două pubele plasate și ele, inadecvat, în cameră, locuiesc Nagg și Nell,părinții lui H. – și ei, ologi; în plus, iubitori ai terciului de ovăz.Deși nu se mișcă,H. domină prin cutumă, volumul vocii,o inteligență (oricum!) superioară celorlalți.El e Stăpînul a tot ce mișcă și tot ce nu mai mișcă-n sordida cameră cu igrasie și resturi de mîncare răsfirate-n jurul lăzilor de gunoi (recuzită care-i place și mai -tînărului Vișniec!).
Deși deplasabil,Clov nu poate rămîne normal, în acest mediu pronunțat absurd, specific curentului în care se-ncadrează dramaturgul irlandez.El însă are un „imperiu ” , numai al lui : bucătăria,care e alături.E un spațiu-tabu, pentru partenerii de distribuție.
De ce nu evadează (cu ajutorul servitorului…cinetic) cei patru condamnați?Fiindcă, dincolo de zid pesemne îi așteaptă ceva mai neplăcut : moartea imediată. ”Totuși, ne urmăm drumul!” – decretează eroul fișei.Evident, drum=așteptare.Ca-n Cehov.Ca-n …GODOT.Drum=amînare.Ca-n UNCHIUL VANEA.Ca-n RINOCERII…
Salvarea celor patru? Cuvîntul. Coaja lui.Ei folosesc silabele golindu-le de conținut,uzîndu-le,nu pentru a comunica, a semnifica,ci fiindcă a rămas unica activitate posibilă.Omul infirm beckettian mutilează și limbajul. H. e reprezentantul crizei existenței și-al crizei limbajului.Ceilalți trei îi țin hangul,într-un fals-dialog,care nu-ncepe de nicăieri și nu se termină undeva.
De altfel,L.Janvier,în POUR SAMUEL BECKETT(1966),presupune că dramaturgul irlandez are o predilecție pentru labiale,între care M ar sintetiza murmurul…matern!Deci și HAMM ar putea fi primul strigăt al nașterii…
Atît de dificile la analiză, piesele lui Beckett nici măcar nu au șansa explicării lor serioase,de către autor.Dramaturgul își face un titlu de gloria din muțenie.Nu e sigur nici el ,parcă, de existența vreunui mesaj în celebrele lui lucrări – recompensate cu premiul Nobel,totuși! Și-atunci, dificultatea exegezelor (literare și scenice) este subînțeleasă.Fiecare are libertatea(…încorsetantă!)de-a citi cum vrea – și cum poate – mesajul SFÎRȘITULUI DE PARTIDĂ.
În piesă există ecouri,parafraze,chiar replici din piesele preferate ale laureatului premiului Nobel : se aud ecouri din marele Will (Lear,Furtuna,Hamlet) ; din Baudelaire,din Biblie (Noe,spre exemplu) și anticii greci.Dar piesa FIN DE PARTIE e legată, zic becketto logii, și de Marcel Duchamp,scriitorul avangardist specialist în…șah.Se pare că volumul lui Duchamp l-a marcat pe dramaturg : în 1967,cînd își regiza piesa,i-a spus lui Schro der,interpretul lui H., că eroul este „un rege într-o partidă de șah pierdută din capul locului.El știe de la-nceput că face mișcări gălăgioase.[…]Încearcă doar să întîrzie sfîrșitul inevitabil.Fiecare din gesturile sale este una dintre ultimele mișcări fără rost,care deplasează sfîrșitul în afară.El este un jucător prost!” (Deirdre Bair).
Glose: FIN DE PARTIE „e inumană!” – cam atît a putut spune autorul,într-o primă fază. E autobiografică – crede L.Abel (Beckett e Clov,H. e…James Joyce!).E un singur caracter pe scenă,care-și caută,cvatruplat,reala sa identitate(Esslin).E mortală,prin lipsă de aspirații(De Monticelli).E apologia piesei non-acțiune –s-a mai decretat.E un joc,în care e ascunsă o lecție de viață! – a zis un regizor francez.
Dar „tras de limbă” îndelung,Beckett a catadicsit să-i „lumineze” pe cei interesați,rostind propoziții (uneori,chiar fraze!) ;nu prea lămuritoare: ”H.& Clov sunt Vladimir și Estragon la finele vieții lor ”. Altădată,a zis că cele două personaje sunt…el însuși și logodnica sa,Suzanne,în anii 50 (cînd traversau o criză de relație).Unui interpret lon donez al spectacolului,i-a mărturisit „habar n-am ce e-n capul lui H.!Descoperă singur!”… Ca mai tîrziu,agasat de insistența interpretului să-i afirme „e un monstru!”.
Cert e că ideea principală a piesei,în concepția scriitorului irlandez,este teama extremă.Lui H. îi e frică de ziua-n care Clov îl va părăsi! Și-i e ciudă că acesta își poate per mite să aibă o viață separată de el, înafara camerei! Și-n plus,dacă servitorul său,afară,va găsi…neantul terifiant?! E o piesă despre speranță, ori despre disperare.Iar replica vitală a piesei ar fi,zice Beckett, ”Nimic nu e mai comic decît nefericirea!” . Aferim!
Dar poate FIN DE … e un fel de concentrat și redus TREI SURORI,ori AZILUL DE NOAPTE ! Poate că e o versiune ilicită a REGELUI MOARE! Nu seamănă și cu CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOLF,ori cu TANGOul lui Mrozek? Dar poate fi vorba și de revoltă socială (Clov rupe lanțurile-n care-l ținea despotul H. și fuge,lăsîndu-i pe cei trei infirmi să urle ,disperați,după ajutor…).
Mai poate fi un conflict între generații,o consecință dramatizată a pauperității (foamea!),un poem dedicat solitudinii,un test al capacității de-a răbda,de-a-și purta individul de azi crucea sa invizibilă…Un semnal de alarmă asupra consecințelor războiului a tomic…Vorba lui Will : ”Cum vă place?”…
S-a spus că textul lui Beckett poate fi jucat oriunde. Așa e. Ca și …GODOT. Ringul de box,cotețul de păsări,interiorul (hiperbolizat,firește,al) unui…craniu! Piesa poate fi jucată ca operă,slapstick,dans,circ.Deși,zicem noi,nu-i bine nici ca un text să fie exagerat de ofertant!…Libertatea teribilă duce la impotența artistică.
Interpreți: Pierre Dux,Michael Gambon,Patrick Magee,Volker Spengler, K.Schroder, Tompa Gabor ș.a.
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
