Scena ca lume
Harap – ALB şi unele griuri…
Montez, pentru (cel puţin) a douăzecea oară, un spectacol după marele Ion Creangă. Vă jur, niciodată nu mi-am propus asta : nu l-am căutat pe Nelu (aşa-l alint eu pe humuleştean, derutînd ardelenii) ; pesemne, el m-o fi căutat pe mine…
Dintre cele şase scenarii personale ivite pe lumea parafrazelor şi-a intertextelor, cel de faţă mi se pare, de departe, cel mai dificil : dar cum colega mea Mona Chirilă (directoarea teatrului Puck, din Cluj) mi-a aruncat mănuşa, am ridicat-o. Rău am făcut!…
Dacă pînă acum scriam scenariile după Creangă uşor, aproape în glumă – mă refer la Ursul păcălit…, Povestea prostiei, Ivan Turbincă, Stan Păţitu’, Fata moşului…- de data aceasta nu mi s-a părut deloc simplu : textul e stufos ; colcăie de conotaţii; a predispus la multe comparaţii ; are exagerat de multe personaje ; în fine, cere o scenă (la propriu!) mai mare decît cea pe care urmează să lucrez…
Dar scenograful meu – profesionist, serios, citit – mi-a zis că nu e de acord cu umorul pe care am pedalat în dramatizare; Creangă, după el, n-are umor, ci filosofie! Nu e un pehlivan, ci un mistic! Harap nu e un terchea-berchea, ci…Sfîntu Gheorghe! Chiar aşa? Brrr!!!
Ce mă fac, deci ? De unde să-l apuc?
Merg la Valeriu Cristea (autorul unui excelent dicţionar Creangă) : cică eroul nostru ar fi „cea mai elegantă siluetă” din cele proiectate de Nelu ; cică nu e bine ce glăsuit-a Piru (c-ar fi un…Don Quijote!), ci…doar un Hamlet (ptiu!). Dar ce bine observă dispărutul critic, nu e de înţeles de ce în final poveştii lipseşte nu numai Craiul – tatăl eroului titular – ci şi gaşca sa de susţinători importanţi (Gerilă, Flămînzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă…). „ Milos faţă de furnici şi albine, Harap-Alb se arată destul de rece în momentul despărţirii de marii lui prieteni”. Corect! Scenograful meu din Cluj însă mi-a zis că e normal să nu rămînă în echipă : toţi erau nişte singurateci de vocaţie…mda!).
Pe de altă parte, un alt regret al cititorului basmului, ar putea ţine de faptul că eroul nostru nu-nvaţă nimic, din tot ce i se întîmplă! Itinerarul e repetitiv în blăstămăţii, şi fără ajutoare naturale & supranaturale, povestea s-ar încheia rapid ( recidivele Spînului întru malefic, spre exemplu, nu-l învaţă nimic). Of!
Eroul, observă toţi comentatorii importanţi, nu e doar victima Spînului, ci a unei eredităţi încărcate. Bine zice inteligentul V. Cristea : „Basmul pare a-şi aminti, o clipă, de tragedia Atrizilor, dar pînă la urmă, o cotigeşte spre finalul fericit”.
Ce-i de făcut? Cum redai o poveste pentru maturi ( ce-i drept, cu aparenţă de basm) ,într-un spectacol destinat copiilor?! Am mai zis, vreau un director de teatru care să mă cheme să montez un text după Ion Creangă pentru maturi. Nu, Doamne fereşte, Povestea…poveştilor ori Ionică cel prost! Ci, spre exemplu, Ivan Turbincă (teribilă satiră antisovietică), Stan Păţitu’ ( anti – Faust rural), Fata moşului & fata moaşei ( genială parodie de …telenovelă), Povestea prostiei ( pretext de sarcasm treimiist la adresa oligoizilor care ne împiedică să supravieţuim).
Relaţia mea cu Nelu nu e încheiată : în februarie încep, la Iaşi, Soacra cu trei nurori ; text la fel de greu. Text care mă duce cu gîndul la… Bernarda Alba şi Ana Pauker ; dar copiii? …Pentru ei trebuie să găsesc alt cod! Dar cum de 15 ani montez cu succes scenarii după Creangă, care au succes ŞI la copii, poate nu e cazul să mă panichez taman acum…
Om muri & om vedea…