Lear – eroul titular al tragediei lui Shakespeare (1606).Piesă deosebit de dificilă la montare.Sumbră, cu grupuri bine definite – ingrații și credincioșii; sau trădătorii și fidelii (lui L.).Ultimii, evident, inferiori numeric.
Textul e deprimant, pe de-o parte, fiindcă asistăm la o decizie nedreaptă a regelui față de fiica sa cea bună, Cordelia,urmată de atacurile celor favorizați la adresa binefăcă torului lor (story-ul aduce cu SAREA-N BUCATE!);pe de alta, deoarece marele Will și-a propus aici și să analizeze un caz clinic : accentuarea senilității eroului principal;și să alea gă ,dintre nelegiuiri,unele deloc plăcute ochiului – „dragostea se răcește, prietenia piere, fratele se ridică împotriva fratelui,tatăl se ridică împotriva copilului ”(Gloucester).
E și un aspect romantic prins în piesă – natura care participă și ea zbuciumul celor nedreptățiți,ori peisajul care subliniază ariditatea sufletelor unora dintre eroi.Eroarea lui L.? Siguranța în echitatea relațiilor interumane :credea că după ce-și împarte regatul, se va bucura de-o bătrînețe tihnită și de căldura fetelor,de respectul supușilor.Eșecul său este dublu și de-o maximă decepție :cea a conducătorului și cea a părintelui.L. începe să înțeleagă mecanismul puterii,paradoxal,după ce o pierde!(tot așa cum umbra sa, Gloucester, începe să „vadă” după ce-și pierde vederea).
Ex-regele știe că a greșit :dar și că nu merita declinul!(„mi-e plata/cu mult mai grea decît mi-a fost greșeala”).Fetele s-au prefăcut că-l adoră, curtenii au mimat subordonarea de voie.Cînd a scăpat din mînă sceptrul, L. a pierdut totul.
E și vina sa, desigur :a fost egoist,vanitos, coleric, cu prea multe toane,ahtiat după osanale.Avea accese de grobianism,de megalomanie și,vai!, o minte nu prea dotată.Și nici foarte sănătoasă.Psihiatrii (prin Al.Olaru) consideră că boala regelui atinge,spre final, intensitatea demenței senile. ”Titanismul renascentist relevat în acțiuni temerare, eroice , coboară de astă dată în tenebrele sufletului uman pentru a ne înfățișa chipuri de aceeași dimensiune.Cataclismul minții ,oprit temporar de scurte intervale lucide,generate de șocuri emotive,are o motivare psihologică și fiziologică,în care nu se întrevede nici o fisură.În toată evoluția sa,Lear e secondat ,pe un plan minor,de o dublură :contele Glouces ter.[…]Dorind o bătrînețe tihnită,Regele hotărăște a împărți regatul în mod echi tabil. Drept răsplată, cere fiicelor sale să-și exprime dragostea prin cuvinte.De la început un de ficit de judecată și o deformare caracterială :sete de laude,sugestibilitate patologică la acestea,speculate de cele două fete mai mari;[…] Mezina Cordelia își iubește tatăl sincer,fără vorbe, neputînd să-și exprime inima prin cuvinte.Altă fațetă a caracterului regelui :accese de mînie,manifestări coleroase,versatilitate afectivă,hotărîre pripită, obstinație la încerca rea de temperanță.Victimele acestui acces sunt Cordelia – renegată și alungată, și curajo sul,devotatul sfetnic Kent,surghiunit și amenințat cu sabia.”
Nu trebuie să fii psihiatru însă ca să-ți dai seama că mintea personajului titular are scurtcicuitări catastrofale – pentru el și cei ce-l mai prețuiesc,încă.Goneril îl decretează „schimbăcios”; Regan zice că „stăpîn pe sine nu se arăta el nici înainte!”.Sora ei adaugă : ”La harță sare din orice!”.Nebunul regelui (Fool),îi spune că el,L., este nebun, deoarece a renunțat benevol la coroană.Bufonul chiar face o remarcă spirituală :”nu trebuia să îm bătrînești, pînă nu te coceai la minte!”.Chiar L.,într-un moment de luciditate,se roagă spre cer: „O,zei,/Țineți-mă, nu vreau să-nnebunesc!”(I,5).Iar mai tîrziu,rostește o replică minunată :”Nebune,’nebunesc!”.Ca mai tîrziu să repete îngrijorarea :”Mă tem că mintea-ncepe să mă lase!”(III,2).
Pînă la urmă,apar halucinațiile :”Trageți perdelele!Iar mîine dimineață, vom cina! ” (s.n.).Dar crizele-i sunt întrerupte de vorbe adînci,cu tîlc(ca la Hamlet,în scena cu Polonius) :”Cît cuget clar,în nebunia lui”-descoperă Edgar.
Totuși,finalul e trist, printr-o corectă autoestimare:”De l-aș vedea pe altul,/în starea asta, aș muri de milă !”(IV,7).Trece Styxul,cu trupul inert al Cordeliei în brațe(a fost ucisă din ordinul lui Edmund),avînd iluzia… reînvierii fiicei sale .
Jan Kott pusese, în celebra sa carte dedicată bardului,la capitolul dedicat regelui , două mottouri :Will & Beckett,care sunau identic.De altfel,capitolul era intitulat REGELE LEAR sau SFÎRȘIT DE PARTIDĂ.Tragicul,opina teatrologul polonez,trebuie înlocuit de grotesc.Și s-a și reușit,zice Kott,fiindcă nu o dată,cînd vorbim de scriitorii contemporani , folosim adjectivul shakespearian. Brecht,Durrenmatt și Beckett sunt continuatorii declarați ai marelui brit.Dar nu deschid ei acest culoar al comparatisticii :tot în SHAKES PEARE,CONTEMPORANUL NOSTRU ni se amintește :”REGELE LEAR este comparat cu MISSA ÎN SI MINOR a lui Bach,cu SIMFONIA A V-A și cu SIMFONIA A IX-a a lui Beethoven,cu PARSIFAL al lui Wagner,cu JUDECATA DE APOI a lui Michelangelo,cu PUR GATORIUL și INFERNUL ale lui Dante.”
LEAR (1971) este și numele unei drame de Edward Bond (montată și de Dinu Cer nescu în Israel,la teatrul municipal din Beer Sheva).Parafraza lui Bond pleacă de la o cro nică veche,din 1608,inspirată de următoarea legendă a lui Monmouth și Ho linshed,povestită chiar de dramaturgul contemporan:”A trăit în jurul lui 1300.A domnit 60 de ani.A fost înmormîntat sub Soar.Tatăl său a fost ucis în vreme ce încerca…să zboare deasupra Londrei!”(s.n.).Iată deci că s-ar fi putut scrie o piesă și despre duhul părintelui lui L. (rapel – stafia bătrînului Hamlet).
Glose: în montarea belgiană a lui Ducu Darie,regele și bufonul erau interpretați…de doi frați gemeni!Nebunul devenea tragic și ex-despotul,comic,printr-un transfer de personalitate (în final, amîndoi purtînd-o-n brațe pe Cordelia).Șocant a fost,la vremea lui,și spectacolul de la Naționalul bucureștean semnat de Radu Penciulescu :acolo rolul titular era jucat de un actor de 40 de ani,la vîrsta sa.Decorul și costumele erau neutre și montarea se dorea un omagiu ilicit adus noului val (1970) din teatrul occidental – Living, Open, Bread & Puppet etc. ”Acest REGE LEAR nu e un spectacol,nu e o reprezentație,nici un decor și nici un costum nu-și are rost aici :nimic nu reprezintă, totul semnifică.Nu aveam în față monștrii sacri,ci latenta noastră monstruozitate profană”-scria Al.Paleologu despre spectacolul lui Penciulescu.
Întrebat care-i tema piesei,marele Peter Brook a răspuns :”Într-o piesă de Shakespeare,zdarnic cauți o temă.Sunt mai multe – toate, la fel de importante.După mine REGE LE LEAR este povestea unui om de stat înzestrat cu abilitate, forță, inteligență…[…]dar are un păcat :vanitatea (s.n.),care crește pe măsură ce-i crește puterea . Vanitatea care îl orbește. L. este orb.[…] E o mașinărie care merge perfect, dar care n-are nici o legătură cu realitatea imediată ”(1963).
Și montarea controversatului Peter Zadek (Bochum,1973) se petrecea…într-un cinematograf.Iar spectacolul dovedea o rară dorință de inovare, de descătușare a fanteziei însă, au zis unii comentatori,lipsea o idee centrală clară, care să lege propunerile regizorale (majoritatea, șocante : montare începea ca un mic antrenament pentru un spectacol de circ ; gagurile se amestecau cu sîngele care curgea cu kilogramele, din cutiile de vopsea ; grand-guignolul se interfera cu cabaretul;epoca lui L. se transforma în secolul XX ș.a.m.d . Reprezentația devenea atît de controversată, încît la finele ei publicul ,clar împărțit,striga tare , ”Huo!” sau „Bravo!”).
Deși critica nu a fost entuziasmată de montarea lui Galgoțiu de la Teatrul Bulandra,aceasta pleca de la un gînd inteligent, cultural,rezonînd la MACBETH :povestea se desfășura ritualic,într-un spațiu dominat de simbolurile științelor sacre. Piesa-ncepe cu coroana regală purificată la flacăra lumînărilor și cu crucea pătrată răsucită cu tîlc – se schimbă ceva-n ordinea universului…Reprezentația lui K.M.Gruber de la Berlin(1985)ni-l arăta pe rege îmbrăcat în halat lung & ponosit,cu un pantalon de trening uzat și el.În fine , montarea tinerei Deborah Warner încerca o cheie parodică (în bună parte,nedusă la capăt) :L. intra-ntr-un cărucior de hemiplegic,tras de fiicele-i vesele,fiindcă se-mparte regatul.Chiar scena moștenirii era tratată, la propriu – se taia harta cu un foarfece mare și se dădea fetelor cîte-un petic de carton!
De referință rămas și montarea lui Strehler :„Începutul,adică împărțirea țării se petrecea în spatele unui voal,ca un tablou ire al,luminat în diverse culori,cu un rege mare și plin de el ce așteaptă adorarea supuși lor.Cordelia stătea în fața lui dreaptă și mîndră;după ce este alungată,ea vine în fața voa lului, ca o simplă siluetă neagră,iar L. se repede să-l rupă ,distrugîndu-și astfel și puterea.În cele din urmă, pînza este aruncată de Regan și Goneril,într-un coș de rufe murdare.După intrarea în real, apare Bufonul jucat chiar de Ottavia Piccolo,interpreta Cordeliei – subliniindu-se astfel legătura organică dintre cele două personaje.Înafară de voa lul de la-ceput, singura recuzită sunt niște frînghii pentru tortura lui Gloucester,cîteva scînduri cu ajutorul cărora formează un gard minuscul în momentul duelului și mici deni velări,mai bine spus ,,punți peste mlaștini’’ după cum le numește chiar Giorgio Strehler”(citat din cronica lui S.Melchinger la spectacolul regizorului italian).
Interpreți: H.Irving, John Gielgud,Laurence Olivier,Charles Laughton,Paul Scofield ,Charles Dullin,Georges Wilson,Bernhard Minetti,Michael Hordern,Mark Chassman , Jerzy Przylbyski,Brian Cocs ; la noi,C.I.Nottara,G.Storin, George Constantin, Victor Rebengiuc , Corado Negreanu,Vasile Cosma , Vladimir Jurăscu ș.a.
Anecdotică: în cronica la LEAR-ul lui Penciulescu,din 1970,criticul Radu Popescu încerca să sugereze că suntem o mișcare teatrală fără organ pentru teatrul istoric al marelui Will : ”…În țara noastră nu s-a jucat mai mult decît o treime din opera lui Shakespeare . Iar cîteva încercări, rare, de-a pătrunde-n celelalte două treimi, s-au soldat cu eșecuri . Numai în ultimii zece ani (1960-1970, n.n.) ,FURTUNA s-a prăbușit,IULIU CEZAR s-a prăbușit,POVESTE DE IARNĂ a trecut neobservată.Dealtfel, și de pe cărarea bătută : MAC BETH s-a prăbușit de două ori,OTHELLO s-a prăbușit,ROMEO ȘI JULIETA s-a prăbușit , NEVESTELE VESELE…s-a tîrît,HAMLET a șontăcăit,totul adunîndu-se pentru a ne privi legia cu bizara particularitate de-a fi țara unde operele lui Shakespeare cad pe capete,în cap și pe brînci”.
Avînd serioase rezerve, e bine să restabilim adevărul :suntem țara unde se joacă mult Shakespeare,iar reprezentațiile sunt de la bune în sus.Montări proaste există și în România,evident, dar rămîn minoritare…
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
