Berenger – erou reprezentativ al teatrului ionescian. Apare în UCIGAȘ FĂRĂ SIM BRIE(1957), RINOCERII(1959), REGELE MOARE(1962), PIETONUL AERULUI(1963).
B. este un tip de variațiune pe …propria-i temă.
Grija lui principală e să se lupte cu mecanismul absurd, cum s-a mai observat. Dar e o luptă demnă de Don Quijote!
B. e un ipochimen jumătate comic, călare pe jumătate de erou tragic; un non-erou, nu complet diferit, de la o piesă , la alta : în primul text, este o naivă victimă a unui ucigaș care terorizează orașul („UCIGAȘ FĂRĂ SIMBRIE are un final trist, fără ieșire. Personajul, puțin aiurit, însetat de frumos, de perfect, la limita dintre vis și realitate, e la sfîrșitul piesei în situația de-a pieri; nu poate riposta, n-are argumente.Dacă ajungem să cunoaștem mediul său ambiant, indiferența celor din jur, și avînd o imagine a tot ce lezează existența omului dispus să adere, în cele din urmă, la experiențele cele mai dezumanizante, acest final trist pare normal. Într-o masă de indiferență care frizează reaua-credință, individului izolat îi e greu să răzbească. E deci pesimist, dar dintr-o perspectivă îngustă” (Lucian Giurchescu, regizorul Ucigașului…, în 1968).
În următoarea piesă, RINOCERII, distratul și umilul funcționar se trezește martor al … rinocerizării treptate a lumii înconjurătoare. Asistă neputincios la metamorfozarea prietenului său, Jean, a iubitei lui Daisy, precum și a colegilor de serviciu. Deși nu părea, B. se adună, se încarcă cu energii pozitive și, într-un efort de demnitate supremă, refuză să intre-n turma celor mulți și sălbateci, rămînînd o nobilă ființă umană : ”Nu voi capitula!”-anunță el grohăitorii care-i străpung, din ce în ce mai des, pereții, cu coarnele.
În REGELE MOARE (textul cel mai jucat, dintre cele patru) eroul a îmbătrînit. Și orașul s-a schimbat – e acum un regat intrat în putrefacție.La ceasul bilanțului, senzațiile se melanjează,alternînd spaima cu regretul și împotrivirea, cu acceparea scadenței supreme. Singura compensație a acestui sfîrșit de existență : el are loc pe…tron!
În PIETONUL…, B. nu mai găsește, în jur, nici un punct de sprijin :”abisuri nemărginite , bombardamente, se cască pe alte abisuri, demult pustiite!”…
Anxietat la maximum, condamnat la solitudine, aflat în neînțelegere cu viața și cu populația terrei, B. e salvat de idealuri, de candoarea & frumusețea dorințelor, a aspirațiilor. Ca și la Beckett, una dintre dramele suplimentare ale ionescienilor este cea a limbajului. Cuvintele-s golite de sens și ele nu ajută, într-o lume a ucigașilor tăcuți, a grohăie lilor terifiant/contagioase și a putrefacției cotropitoare.
Adversarilor lui B., li se potrivesc meditațiile lui Cioran, de tipul „cei ce cunosc ce înseamnă să fii om, caută să devină orice, numai om nu! Dacă ar fi posibil, m-aș transforma în fiecare zi într-o formă particulară de viață animală, ori de plantă. Să fiu succesiv toate formele de flori,să fiu buruiană, ghimpe, trandafir, să fiu arbore de Ecuator, cu crengi în tortocheate, plantă de mare bătută de valuri sau de munte , în prada vînturilor”.
„B. nu știe prea bine, de ce rezistă, pentru moment, la rinocerită; și aceasta e o dovadă că rezistența e profundă și autentică ”(mărturisește creatorul său).
Într-o perioadă, se căuta traducerea sa din română…în română : politrucii anilor 60 încercau să vadă în rinoceri pericolul fascismului, al legionarismului. După 90, firește, la Constanța, s-a încercat înlocuirea lor cu comuniștii. Neinteresante explicații. Ne-ionesciene!
Rinocerii sunt pericolul-în-sine. Berenger apare în scenă cu date demne să definească un tip comic, după schema propusă de Bergson. Neglijența sa , ignorarea aspectului exterior, sunt semnele întoarcerii spre sine , dar și marca aceluia care nu a izbutit în viață și nici nu a fost interesat de reușita socială . Aerul său aiurit și distrat dovedește naivitatea , dar și inadecvarea sa la realitate Poziția sa în societate, mai rea decât a oricăruia, fiind insignifiantă, îl mențin într-un anonimat nedrept. Dar timiditatea, aparența indiferentă, falsa superficialitate ascund o sensibilitate veritabilă, depozit adunat prin suita de eșecuri morale pe care le bănuim în urma lui Berenger. Este omul umil care-și joacă marile drame în umbre, asemenea eroilor lui Cehov sau Pirandello; un regretabil ratat, ca Marin Miroiu. În orice clipă, sentimentalismul său naiv, dar sincer, poate exploda în fraze cam pretențioase. Uneori este banal, alteori melodramatic, dar câteodată izbutește să arunce un adevăr fulgurant , neașteptat.
„B. pare a se exprima în stilul magazinelor ilustrate, dar el pare a fi citit poezie simbolistă sau -de ce nu?- puțină filosofie existențialistă.[…] În RINOCERII el mărturisește că bea pentru a suporta povara existenței : o teamă nedefinită îl copleșește, viața este numai efort, stânjeneală, durere. E un străin în acest univers și nici măcar propria persoană nu-i stă aproape, ci îl incomodează și îl îndepărtează de sine.A trăi este un lucru anormal (s.n.) ” (Doina Boeriu).
În RINOCERII, spre exemplu, B. începe piesa ca un Mitică și o sfîrșește ca un Ruscanu. Între Caragiale și Camil Petrescu, Ionesco s-a plasat (poate involuntar, poate neauzit și nevăzut, dar demonstrabil) într-un spațiu al naibii de… românesc!
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
