Cîte Chiriţe am văzut pînă azi? Incredibil de multe! Prea multe – vorba lui Voltaire (din Candide). Aş fi vrut să văd atîţia de Hamlet! Sau de Astrov!…
Să le recapitulez, cu scuze pentru cele uitate : Miluţă Gheorghiu – din motive de vîrstă, doar audio , pe disc ; apoi, Arcadie Donos (la Teatrul Mic), Draga Olteanu-Matei ( la Naţionalul bucureştean şi pe marele ecran), Cătălina Murgea ( Bacău), Mitică Iancu (Galaţi), Mircea Valentin (Brăila), Ta mara Buciuceanu , Petrică Ciubotaru şi Teo Corban (Iaşi), Ildiko Jarcsek – Zamfirescu( Timişoara), Simona Agachi (Teatrul “Luceafărul”-Iaşi), Zeno Balint (Reşiţa), Rodica Dănciulescu (Bacău), Cristian Szekeres (Timişoara), Emilia Popescu (Comedie). Cîţiva dintre cei citaţi au realizat personajul chiar în regia autorului acestor rînduri.
Peste două decenii, numărul actorilor va fi cu siguranţă dublu – căci armazoanca, pe de-o parte, se bucură de popularitate (publicul o iubeşte, ce mai!) ; pe de alta, ambiţionează într-una actorii, rolul creat de Bazil constituind o piatră de încercare şi pentru mulţi interpreţi ai mileniului trei.
Nu pot spune răspicat “Cutare a fost cel (cea) mai bun (bună) în rol”. Iar ajung la Hamlet : fiindcă nu pot zice nici “Iordache (sau Caramitru sau Pintea, ori Iureş, Cornel Popescu ş.a.) a fost cel mai bun prinţ al Danemarcei”. Fiecare din cei citaţi a avut ceva personal, inefabil, care l-a individualizat în galeria Chiriţelor ( pardon de expresie, Hamleţilor).
O amintire frumoasă am despre un anume spectacol cu Chiriţa : cel al Naţionalului bucureştean, pe textul lui …Muşatescu. Cred că montarea lui Horea Popescu de la începutul deceniului opt nu va mai putea fi egalată: nu datorită interpretei, ci a grandorii reprezentaţiei! Zeci de interpreţi, muzică live, o regie plină de fantezie, poftă de joc, explozie de temperament şi, mai ales, o scenografie de geniu (Radu şi Miruna Boruzescu).
Dar fiindcă l-am pomenit pe Miluţă ( cel mai longeviv travesti, după Millo!) : la două dintre repetiţiile de început, am făcut o experienţă deloc pioasă – am pus recenţilor histrioni placa (discul) cu înregistrarea vechii montări ieşene. Am urmărit reacţia noilor interpreţi : nu era nici unul entuziasmat. Nici eu nu mă omor după acea versiune radiofonică. Cert e că fiecare din ascultători, la final era convins de necesitatea distanţării. Intriga arhicunoscută a comediei nu mai stîrneşte interes( ca şi-n cazul pieselor lui Caragiale) ; nu mergem la teatru să aflăm ce-a păţit Cucuoana în provincie sau în Iaşi. Mergem să vedem o reinterpretare a textului clasic. Melo-ul din glasul Luluţei este datat, fireşte ; atacul social – despre care s-a vorbit atîta într-o epocă – apare diluat (vezi scena cu ţăranii, de la început, care pare introdusă în text de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) ; muzica lui Flechtenmacher ( frumoasă!) merită reorchestrată; păcălelile lui Leonaş sunt naïve – deci trebuie jucate cu autoironie; ludicul –existent la bard – cere o augmentare; replica din final “a trecut vremea curcanilor!” nu e convingătoare azi, cînd fenomenul corupţiei este mai pregnant ca oricînd.
Ergo, modelul Miluţă trebuie respectat, trebuie pomenit cu respectul cuvenit, musai să-l slăvim la muzeul teatrului, însă…pe scenă, în timpul lucrului, musai să fie uitat. “ Astfel e lumea…o comedie/ Iar noi artiştii care-o jucăm/ N-avem dorinţă alta mai vie/ Decît aplauzi să merităm!”. Deci, şi Alecsandri se distanţa de eroii lui, cerînd aplauzele pentru necunoscuţii actori.
Ca actorii din 2005 să fie aplaudaţi de publicul anului 2005, ei trebuie să joace ca-n 2005; logic, nu?!…