E la mintiuţa cocoşului: aspicul n-ai cum să-l faci vara; măcar iarna nu-l uita, chit că e migălos, pârdalnicul!… Bref: mai întâi, olecuţă de rachiu prietenos, alunecos şi uleios, cu miros de sâmbură spartă. Apoi, puneţi mâna pe-o buca’ de garf de porc, mai slabă, desigur. Între coaste lucraţi fin (cum ar zice spărgătorii) cu un cuţitaş, ca să nu lăsaţi acolo taman mugurul.
Mai luaţi o gură de răchie, gândindu-vă la nemurirea sufletului şi oftând (cum că, adicătelea, n-aţi avut noroc la loto), treceţi la următoarea operaţiune: săraţi, pipăraţi, cimbraţi şi usturoiaţi carnea, apoi puneţi-o la cuptor, la copt. După ce-o scoateţi, lăsaţi-o să se răcească şi faceţi nişte aspic simplu, clar, strălucitor, precum viitorul României. Pe un strat de aspic puneţi bucăţile (tăiate) de cotlet. Apoi, ornaţi fiecare bucată de carne cu câte un castravecior-felie, împrejmuit de un gogoşar-rondele. Sau invers (ambele însă se înmoaie şi ele în aspic, deoarece altfel n-au aderenţă).
Se mai lasă totul, o perioadă, să se odihnească. Es-timp, se mai trage o ţuică şi se vede viaţa în roz. După care, fiecare cotlet se îmbracă în aspicul aferent; conform uzanţei marilor restaurante, capetele cotletului se acoperă cu papiote de hârtie (cine n-are, să pună folie de aluminiu). Felul e simplu, dar aranjamentul, nu: căci cotletele se pun alternativ, invers, apoi, se ornează cu aspic colorat (sau cu sos de hrean, foarte bine mixat); în fine, deasupra se mai pun castraveciori tocaţi în evantai, gogoşari rondele, măsline verzi cioplite, câte-o floare de pătrunjel, o poză de-a Biancăi Drăgușanu – mă rog, tot ce vă mai trece prin cap!
Fiind vorba despre aspic, evident, se ţine totul la rece, până în momentul servirii. Musai înainte o tescovină şi musai, după, un vin negru, gros, hrănitor, după care-ţi vine să cânţi, împreună cu Toto Cutugno, Ciobănaş cu (fix) trei sute de oii…
Fragment din rețetarul ludic scris de Bogdan Ulmu și încheiat la Iași, în aprilie 2012.
