Farfuridi – erou al SCRISORII PIERDUTE(1884) d I.L.Caragiale.
Era partenerul de cuplu al lui Brânzovenescu, un adevărat IMBECIL? Mircea Tomus se indoiește de asta. El ridică o întrebare eludată pâna în deceniul opt al secolului: ce si cât a vorbit, la tribună, până la ridicarea cortinei actului trei, oratorul?
Pe de altă parte, nu cumva efectul comic al discursului său este și rodul epuizării, ori al bruiajului grupului opozant? Cu atât mai mult cu cât adversarii săi politici nu-l acuză, zice, pe bună dreptate, criticul sibian,”nici de pleonasm, nici de imbecilitate”, iar discursul său are o „ordine sumară, dar clară”.Ca și monologul lui Cațavencu din actul trei, cel al lui F. este un „eșantion de retorică politică”(a la Caragiale, firește).Deși cu argumente mai palide, chiar Mihai Dragomirescu remarca imbecilitatea”momentană” a discursului avocatului nostru și nu excludea ca ea sa ca ea să fie doar un „efect al emoțiunii”.În fine să nu uităm că oricine ar fi zis vorbitorii bine sau rău, prestigiul lor și al instanței pe care o aduc pe scenă(apărarea)nu putea fi știrbit, lumea aceasta aflata într-o infatigabilă gâlceava, având la permanență nevoie de avocați.
Ca orice caragialean, nici F. n-a fost scutit de comparații:Șt.Cazimir a glosat pe tema proudhomme-scului:și tot distinsul caragialeolog marca filiația alecsandrină(avocatul este papornisitul Scrisorii…):în 1909, N.Em.Teohari denumea eroul”avocatul papagal”, campion al conferințelor cu introduceri nesfârșite:lucru greu de priceput, Ion Gorun, chiar în secolul nostru, considera, păgubitor, că fraza:”Din două una”…este demnă de un…”scăpat din balamuc”! Iar Mircea Iorgulescu, în cunoscutul său eseu pe tema trăncănelii, deloc șocant, considera discursul lui F. ca având un „izbitor caracter oligofrenic”.
Caietul de regie al lui Sică Alexandrescu insă pleda, cu umor, desigur, pentru ipocrizia învinsului în alegeri:celebra sa replică(„Cum se poate să gonim din adunare pe un cetățean ono rabil?!”)este dublată de un act fizic opus vorbelor – F. il îmbrîncește pe Cetățean atât de viguros, încât bietul ebrietat chiar cade! În fine, Mihai Ralea consideră că”majoritatea eroilor caragialeni nu pot fi luati in serios, fiindcă sunt naivi. Poate numai Cațavencu și încă..”Să precizăm un lucru:suntem de acord cu naivitatea personajelor de care ne ocupăm: nu și cu faptul că adversarul lui F. e mai serios! Decât cine? Afirmatii hazardate stârnesc naivii lui ILC! Mai naive, uneori, decât însăși candoarea ce-i marchează.și chiar așa sa fie? Candoarea să-l domine și pe omul care „are n-are treabă la târg…”? Atunci cum se explică faptul că rămâne lângă Trahanache, după ce acesta l-a trădat? Așteaptă și el ceea ce Zoe i-a promis adversarului(„nu-i cea din urmă Cameră!”)? Nu cumva realizează că trădarea este doar una de suprafață și nu una de fond? Sau nu cumva vede că ei conservatorii, nu-s mai prejos de liberali? Actele abjecte ale cuplului Farfuridi/Brânzovenescu(trimiterea anonimei, satisfacția în fața depistării momen tului”trădării”, acceptarea fără reproș a altui candidat)nu impresionează deloc prin”inocență”!
Iată câte interogații ridică acest rol dificil, asupra căruia Ascanio atrăgea atenția, încă din 1884, că nu e simplu(dezamăgit de interpretarea lui A.Catopol, istoricul definea, cu bun-simț generiozitatea partiturii:”E un rol care te poartă pe sus, fără a avea nevoie să-i pună actorul aripi suplimentare”).
Cele două variante scenice ale comediei, realizate de regizorul Nicolae Scarlat la Târgu-Mureș și Galați, propuneau în final, inaugurarea unei…pompe de apă. Ideea este năstrușni că.dar, în locul directorului de scenă citat, eu, dacă voi monta vreodata OSP, tare mi-e teamă ca voi dezveli, în actul IV, un…bust al lui F.(pregatit, în mod excesiv -optimist de Brânzovenescu, pentru a-i face surpriza ipoteticului învingător în alegeri).E o reparatie morală pe care devotatul ostaș al partidului o merită, dupa cum știm, infinit mai mult decât veneticul, impostorul, șantajistul Dandanache
Interpreți: Al.Catopol(primul!), N.Soreanu, Vasile Toneanu, Al.Nanu, M.Popovici, M. Pella, Grigore Mărculescu, Coco Demetrescu, Miluță Gheorghiu, G.Conabie, G.Baldovin, Radu Stanca(sic!-1940, Cluj), M.E.Balaban, Hristea Cristea, Ion Finteșteanu, Al.Marius, Ștefan Mării, Szabo Erno, R.Rang, Jean Ionescu, Avram Besoiu, Ion Vîlcu, Vl.Jurăscu, Radu Avram, Șt. Tivoda ru, Petre Simionescu, Cezar Teodoru, Mihai Popescu, Const. Adamovici, Vandor Andras, H.Mildner, Dem Niculescu, Dem Rădulescu, Aurel Ștefănescu, Lucian Albanezu, V. Burla cu, T.Danetti, Gabriel Săndulescu, Septimiu Pop, Marin Moraru, Eugen Țugulea, Dinu Manola che, Mihai Curăgău, Mircea Albulescu, Tudorel Filimon, Toma Vasile, Doru Aftanasiu ș.a.
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
