Gastronomul. Puţine pagini din dramaturgia noastră apelează la reţetar, pentru a demonstra contrastul de mentalităţi dintre eroi ; este celebră scena din Chiriţa în provincie ( II,3), în care Bîrzoi bombăne şi o pîrăşte pe cucoană publicului, fiindcă i-a schimbat cutumele : în loc de „ cozonaci, pască, păstrămuri, dulceţi, vutci, vişinapuri, ca la casa omului…sau măcar vr’un cheşchet, vr’o plachie, vr’o musaca, vr’o capama, vr’o baclava, vr’o ciulama…bucate creştineşti, sănătoase şi uşoare”, isprăvniceasa oferă omului locului nerozii & împrumuturi gen „blanmanjele, bulionuri, garnituri nemţeşti”. El vrea să revină frumoasele vremuri ale borşului & alivencilor, cu care „a crescut la casa părintească”.
Sadica nevastă însă, nu se opreşte cu inovaţiile la meniu, ci umblă şi la protocolul culinar, aducînd la masă „păhăruţe verzi cu apă caldă….de-şi spală gura unii, înaintea altora…şi nu-i zi în care să nu mă-nşel şi să nu beau apă caldă!” Acum, fie vorba între noi, ispravnicul trebuie că era ori neglijent, ori distrat, ori prost – deoarece după ce te-nşeli de două-trei ori, te obişnuieşti cu moda, şi nu mai bei apa caldă, nu?!…Curcanul, zaharniţa cu cleştişor de argint, pistolul de ciocolată al lui Leonaş, căpţînile de zahar şi dulceţurile, întregesc recuzita culinară a comediei, colorînd-o agreabil/aluziv.
Şi-n alte texte destinate scenei găsim trimiteri la bucătărie : în Stan Covrigarul apar analogii fiinţă/nefiinţă („…Iar acum avem/ Mii de gogoşari/ ce au tererem/ de patrioţi mari!”) ; ori comparaţii în care simigeria dă un ajutor dezinteresat cosmeticii :” Precum pohagiul între plăcinte/ Astfel luceşti între femei!”. Tot aici se mai face şi o trimitere la sensul figurat al produselor de panificaţie :”…Eu fac plăcinte grăsuţe, fierbinte/ ei vînd la gogoaşe patrioticeşti!”. În Doi morţi vii, moşia domnului Ghiftui este situată în…Ghiftuieni ( denumire, fie vorba-ntre noi, cam prea la-ndemînă!). Neculae din Agachi Flutur constată şi el : „De vreme ce suntem în carnaval, bieţii claponi au şi ei dreptul de-a se costuma în fazani, ca toată lumea!”. În Cinel-cinel, Smărăndiţa, aflînd că pe un flăcău îl cheamă Graur, îi oferă, în meniu, numele…fript. Şi ca o încununare a obsesiilor de gen, să cităm, în încheierea fişei, cîntecul Bălaşei din Drumul de fier : „…Ca Adela cine ştie,/Cine ştie ca să facă/ Dulceţuri bune,/ Vutci de minune,/ Păstrămuri, pască şi cozonac?/ Şi aluaturi, / Şi marinaturi/ Şi cataifuri şi caimac?/ Pohaci, plăcinte/ Grase, fierbinte [vai, se repetă!-n.n.]/ Să le mănînce chiar împăraţi?/ Varză, bulionuri/ Dobă, jambonuri/ Şi bujăniţă de muşchi svîntaţi”.
O remarcă a lui Silviu Purcărete. Vorbind despre exil şi despre fascinaţia muncii în altă zonă geografică decît cea în care te-ai născut, cunoscutul regizor reia o idee justă :” Cu cît ţara e mai mică, Străinătatea e mai mare!”. Se verifică în multe din piesele bardului.
Chiriţa şi Cioran. Suntem victimele unei pre-judecăţi : aceea că despre marii scriitori români s-au scris mii de pagini importante.
Nu e chiar aşa : am răsfoit, plictisit, şi cînd îmi alcătuiam documentarea pentru acest volum, şi cînd am scris cărţile despre Creangă sau Caragiale, sute de mii de rînduri anoste, pline de platutudini, poncife. Printre ele, trei-patru volume de excepţie.
Mircea Ghiţulescu trebuie trecut la excepţii. Pe lîngă volume sale dedicate dramaturgului, iată, nu de mult, a creionat inteligent & temerar, un portret seducător al eroinei (*. Din el citez doar cîteva rînduri, spre edificare : „…Ea nu are ambiţii, ci aspiraţii. Este o asemănare imperceptibilă între Chiriţa şi Despot Vodă din drama cu acelaşi titlu, o identitate care a funcţionat inconştient în procesul de creaţie. Chiriţa, asemenea lui Despot, se află la frontiera
_______________________________________________________
*) în revista DRAMA, nr. 3-4 / 2004
dintre două lumi cărora le aparţine deopotrivă. Lumea semirurală de la moşia ei din provinţie căreia îi aparţine prin rădăcini şi o altă lume a civilizaţiei apusene căreia, de asemenea, îi aparţine prin aspiraţii. […] Diferenţa este că tendinţele europene ale lui Despot se sfîrşesc tragic, iar ale Chiriţei cad în ridicol. […] Este străbunica lui Emil Cioran, pe linie spirituală. Chiriţa încearcă să devină franţuzoaică, iar Cioran a devenit francez, şi încă unul remarcabil.Progresul apusean al României se află între Bîrzoienii lui Alecsandri şi Coasta Boacii a lui Emil Cioran”.
Să conchidem tot cu o idee a criticului de la Uniunea Scriitorilor : Alecsandri, ca orice mare scriitor, a ghicit totul, încă înainte de a se întîmpla. Aferim!…
Proletcultismul nu moare! . În Convorbiri literare (10/1997) găsim, sub semnătura Mihaelei Mîrţu, tot un titlu şocant : Chiriţa şi marxismul. Citeşti articolul şi te dumireşti : subtila şi documentata profesoară acuză regizorul ieşean al anului 1997 de puncte de vedere proletcultiste, care se purtau prin deceniile 5-6 ale secolului trecut.
Am mai spus-o : socio/politizarea Chiriţei ar fi o greşeală.
Şi o spun acum : depolitizarea Cînticelelor, ori a Sânzienei şi Pepelea, ar fi tot o eroare.
Şi fiindcă tot suntem la paralelisme chisnovate ; ce ziceţi de următorul citat :” Chiriţa, în epocă, face figură de Eugen Lovinescu. E un exponent al deschiderii spre Europa, în vreme ce Bîrzoi este mai degrabă , o combinaţie între Ibrăileanu şi Iorga.” El aparţine lui Val Condurache şi a apărut în Timpul, 12/1994.
O explicaţie. Azi cvasi/necunoscutul N. Petraşcu a scris totuşi, o carte importantă despre
clasicul nostru ( V. Alecsandri ; ediţia a doua apare la ed. Bucovina, Buc., 1940). În ea, explică de ce un spirit superior, fin, ca al poetului, şi-a permis idei, situaţii sau nume caduce, de scurtă suflare.
Să ascultăm pledoaria lui Petraşcu :”…Îşi dădea seama că face ceva mai prejos de artă, cînd dădea, spre pildă, unui comisar de poliţie numele Săbiuţă, unuia sătul de toate numele de Ghiftui, unuia care se credea coborît cu hîrzobul numele Hîrzobeanu. Dar o făcea de nevoie. Piesa sa Concina e mai bună decît altele, a fost însă jucată rar şi cu mai puţin succes. Ea era deasupra publicului [ s.n.]!”.
Just! Dar de ce se joacă azi, rar, Ovidiu, Despot Vodă sau Fîntîna Blanduziei? Nu fiindcă şi ele-s ( ca tematică, măcar!) deasupra publicului?
Stilul. Într-un articol de peste trei decenii şi jumătate, din România literară, Şerban Foarţă riscă opinia : Chiriţa în balon este cea mai cinematografică ( sau măcar tehnicistă!) comedia a bardului. Idee plauzibilă – mai ales după ce am văzut ecranizarea Chiriţelor de către (lipsitul de umor) Mircea Drăgan.
Tableta timişoreanului este o bijuterie : am citit-o cu voluptate şi consider că ea dă idei nu doar practicienilor( da’ faceţi odată filmul, bre!) , ci şi criticilor. Dar s-o luăm pe rînd :
a) fiindcă balonul – indispensabil scurtei comedii ! – încape mai greu pe o scenă, Foarţă propune ecranizarea : „nasela ar putea fi ornată cu steaguri tricolore, ca-n Rousseau Vameşul, ori în Quatorze Juillet-urile lui Marquet ; filmul ar putea fi mut; mişcări descompuse, pregătiri de zbor înfrigurate, agitaţie ; azvîrlirea curtezanului peste bord; ferocitatea ubuescă [ bine găsit, adjectivul!-n.n.] a ei şi căderea lui mecanică; detenta balonului uşurat şi spaima damei în pericol, agăţîndu-se de supap; dezumflarea anormală a balonului şi picajul lui vertiginos; în fine, salvatoarea idee a cucoanei care-şi zvîrle, pe rînd, ca să se uşure balonul, veşmintele” [este primul striptis candid din istoria filmului, nu?!-n.n.] ; la Foarţă scenariul e scris mai cu detalii, deci, la treabă, cineaşti! ;
b) scriitorul din Banat (alt bănăţean cu priză la Bazil!) depistează, în această scurtă intervenţie din revistă, fără să-şi propună, într-un singur rînd, stilul teatrului de care ne ocupăm : „Guignol, farsă enormă, o anume notă de naiv-atroce, kitsch-ul – nu aduce Coana Chiriţa cu dansatoarea lui Bombois?”.
Şi ce frumos final propune Foarţă, la filmul său imaginar! „…Singură-n balon, marea Divă [s.n.] a lui Alecsandri să dispară apoi, treptat, ca-ntr-o apoteoză, în aerul belepocei!”. Mda…
Tot despre balon :George Banu face o surprinzătoare paralelă între Chiriţa (eroina lui Alecsandri) şi marea actriţă…Sarah Bernhardt!
Cum asta? Simplu : isprăvniceasa a dovedit curaj, nu glumă, urcîndu-se-n balon ; pe marea actriţă au exclus-o de la Comedia Franceză, pentru un asemenea gest! Ironic vorbind, am putea traduce Quod licet Jovis…
Un motiv în plus să-mi redovedesc iubirea faţă de madama de hîrtie fantasmată de Basil, boieri dvs.!