Cațavencu –personaj din O SCRISOARE PIERDUTĂ (1884) de I.L.Caragiale.
Așa cum și insinuează eroii, C. ar putea fi ”un ștrașnic prefect!”(mai ales că Fănică e ”iute! nu face pentru un prefect!”); ar putea să-i ia locul lui Trahanache la prezidiu și, de ce nu, ar putea să-l suplinească pe Tipătescu, în alcovul apetisantei și vag- ofertantei doamne Zoe(care-i și aruncă un echivoc”fii zelos!”).
De ce s-a afirmat că e „păcălitorul păcălit”? C.nu poate provoca satisfacția publicu lui, ergo catharsisul comic?! Tocmai fiindcă nu prea clar cine pe cine trage pe sfoară! Revoltat împotriva capitalei, chiar a Evropei, directorul gazetei rămâne docil în fața celor care-s mai aproape de el, care-s concreți. Dacă ar fi fost cinstit, ar fi obținut mandatul lui Dandanache; dacă ar fi avut scrisoarea în ultimul act, ar fi fost scutit de persiflări, trădări și umilințe; așa însă, are privilegiul de-a-și demonstra înalta adaptibilitate la noua situa ție, știind să sară cu un pas firesc peste convingeri politice, ambiții personale, prejudecăți. În fond, Zoe era dispusă la același lucru(trădarea partidului); două accidente însă au dat o turnură cavalerească faptelor:iar dom’ Nae trece din tagma învingătorilor ipotetici, în cea a învinșilor palpabili…
Pe C., spre exemplu, marele G.Călinescu l-a acuzat de lipsă de tenacitate; Șt.Cazimir l-a etichetat drept parvenit & impostor; N.M.Teohari i-a zis, mult înainte, că are un ”vițiu conștient”- prefăcătoria.
Lipsă de tenacitate? Mai curînd retragere în fața sumbrei perspective a Hîrdăului lui Petrache; impostor? dar ce, e singurul din comedie?!; prefăcătorie? dar există pe lume politi cieni sinceri?…
Nimeni nu remarcă însă esențialul, adică faptul că dom’Nae încearcă să introducă în plicticosul oraș de munte un aer proaspăt, o atitudine liberală, modernă și un fel de non-provincialism. El e totuși un intelectual, e director de ziar, e jurist, e președintele unei societăți enciclopedice…e tranșant, la nevoie(„1000 de poli, ori deputăția!”), așa cum Far furidi, spre exemplu, nu ar putea fi. Are și două mici defecte, care-l pierd, deocamdată: fal sifică polițe (cam…fără rost!) și e neglijent cu pălăriile care conțin scrisori în căptușeală…
C. este personajul cel mai temut al piesei(deși Ghiță-i polițaiul, iar Fănică-prefectul):ca dovadă este văzut din unghiuri diferite fie cu ură(„mișel”,”canalie”), fie cu admi rație(„mare pișicher”,”fii zelos-nu-i cea din urmă alegere!”). El e iubit (din teamă?) ori urât (de frică!); Farfuridi îi lasă indiferenți pe erorii principali ai comediei(nu mai vorbim de Brânzovenescu, Ionescu, Popescu); confratele său, nu. Într-o montare brașoveană (regizor Mircea Marin), Tipătescu îl invita în baie(sic!)pe avocat, la un coniac: interesant, C.refuză să bea, de teamă să nu fie otrăvit(teamă nu lipsită de temei), din moment ce mai înainte, spectatorul a avut șansa să audă, ceea ce eroul putea doar să intuiască:reacția amantului Joițicăi la aflarea veștii găsirii scrisorii de către opozant.
Aici vedem gradat, până la non-sens, metodele pe care le găsește prefectul la nervi, vis-a-vis de recuperarea epistolei:posesorul ei temporar este, așadar, trecut imaginat prin etapele ruperii oaselor, apoi se optează pentru împușcare și, în fine, rămâne soluția incendierii verosului șantajist; acel unic”îi dau foc!”, rostit furios de Fănică, ne duce în lumea sublimă a imponderabililor, din Gogol & Cehov…(tot așa cum propunerea fugii comune Zoe/amant, amintește de o scenă din Ivanov).
Arta gradației însă e molipsitoare, între granițele comediei noastre. Și un as al diplo mației (&oratoriei), precum Rabagasul român, nu putea să nu o preia, mimetic. Dau doar două exemple, arhicunoscute: ”Domnilor…Onorabili cetățeni…Fraților!”(observați abi litatea apropierii auditoriului, de la distant /politicosul prim termen, la familiarul ultim cuvânt); sau”industria română e admirabilă…e sublimă…dar lipsește cu desăvârșire”.Ia imaginați-vă că Farfuridi sau alt orator ar fi așezat termenii în ordine inversă: cuvân tarea(și așa greu suportabilă pentru opoziție)ar fi însemnat un fiasco! E un stil de rațio nament, la eroul nostru care, parșiv, îmbracă absurdul în straiele logicii:industria admirabilă și inexistentă, industriașii români care, deși absentează total, nu vor cu nici un chip să dea faliment, ori travaliul, aclamat și el, deși nu există!
Abilitatea de-a strecura idei imposibile, în fluența unui discurs coerent, nu e chiar la îndemână oricui. Sau știința de a-i „da cu vin, cu bere, cu țuică” și de-a subtiliza hârtii de valoare, arta de-a scoate bani de la Societate cu polițe false(procedeu, poate, cutumiar și, în veci, nedescoperit dacă nu anunța C. primul!), completarea buletinului de vot la doar câteva ore după înfrângere, cu numele adversarului tău politic sau conducerea serbării populare și toastarea cu foștii dușmani, iată, zic un exercițiu de epuizantă echilibristică, pentru care trebuie o glandă suprarenală… de oțel!
Interpreți: Ion Niculescu(primul!), V.Hasnaș, P.Liciu, Al.Demetrescu-Dan, Mircea Pe lla, P.Petrone, N.Neamțu-Ottonel, Coco Demetrescu, Gh.Popovici, G.Baldovin, Ion Lascăr, Ion Tîlvan, Niki Atanasiu, Gh.Aurelian, Ștefan Dăncinescu, Manu Nedeianu, Dem Moruzan, Kovacs Gyorgy, Lohinszky Lorand, Titu Vedea, Cotty Hociung, Ricardo Colberti, Valentin Avrigeanu, Ion Talianu, Ștefan Iordănescu, Avram Besoiu, Eugen Tănase, Sandu Rădulescu, Const. Săsăreanu, Sergiu Tudose, Iulius Vollmer, Const. Zărnescu, Octavian Cotescu, Simon Salcă, Ion Pavlescu, Ilie Gheorghe, Teofil Vâlcu, Const. Doljan, Dan Săndulescu, Mihai Miha il, Gh.Dinică, Marius Rogojinschi, Cornel Nicoară, Dan Condurache, Ștefan Iordache, Nae Gh.Mazilu, Livius Rus ș. a.
Cetățeanul turmentat – personaj important al SCRISORII PIERDUTE(1884) de I.L. Caragiale.
Cum s-a mai observat, numai un nebun vrea să ducă la destinație o scrisoare pe care nici n-o are. Sau un bețiv?!
Numai un iresponsabil se laudă cu un eveniment istoric neonorant – 11 fevruarie. În plus, de-atunci au trecut două decenii!
Se mai mîndrește omul nostru cu seriozitatea din fosta meserie –funcționar la poștă; dar nici ea nu e certă, din moment ce este(și nu de azi!)lesne coruptibil – dă-i cu vin, dă-i cu bere…și-apoi, prea ușor este deposedat de corespondență, zău așa!
În fine, un ultim titlu de laudă:actuala stare socială – apropitar, alegător…Nici ele nu-l înalță în ochii concetățenilor, deoarece o piesă întreagă întreabă „eu cu cine vo tez? ”, iar des-citatul său protector (neica Zaharia) cînd îl întîlnește (în actul trei), roagă să fie dat…afară.
Marele Sică Alexandrescu cerea ca interpretul să reacționeze încet, contrastînd cu ne răbdarea cuplului Zoe/Fănică de-a intra în posesia scrisorii. Iar regizorul N.Scarlat, în excelenta sa montare tîrgu-mureșeană, îl decora, la fiecare nouă intrare-n scenă, cu noi plasturi & bandaje – sugerînd, în mod plauzibil, că între scene personajul mai cădea, se mai rănea…ori, mai știi, poate chiar era ciomăgit de mardeiașii trimiși de Ghiță la-ncălzi re. Ciudat! O lume-ntreagă-l arată cu degetul pe vițios, de parcă el, nu stafful puterii (și-al opoziției) ar fi adulterin, falsificator, șantajist, escroc, agramat, duplicitar!
Faptul că bea, îi aduce prejudicii lui însuși.E ratat ca om și profesie. Defectele celor care-l judecă însă, a celor care-l dau într-una afară, care-l îmbrîncesc, care-l îmbată pentru a-l putea buzunări, care-i fură scrisori, care-l insultă, care-l manipulează politic…oho!, sunt de o sută de ori mai grave!
Glose: dar ce căutase C.T., taman la evenimentul de la 11 fevrurie(detronarea lui Cuza, în urma „monstruoasei coaliții”)? Nu cumva era și el un malonest, un complotist lipsit de scrupul, un mercenar al unor forțe cvasi-obscure? Regizorul Mircea Marin, într-o montare brașoveană, propunea o interpretare temerară: la masa finală, pilangiul îl privea atît de fix pe trimisul centrului, încît acesta începea, treptat, să se neliniștească și părăsea, brusc, casa. Poate chiar și orașul de munte, în care indivizi cu zîmbet mefient te fixează naiba știe de ce, angoasîndu-te!…
Criticul Ion Cocora dădea două răspunsuri, întrebării din final:1) ori C.T. e și el „o mul Centrului” și avea misiunea de-a-l apăra pe noul ales (ar fi un body-guard sub acoperire, deci!); 2) ori e omul lui Trahanache și are misiunea de-a săvîrși un atentat politic. Dar în această a doua ipoteză, iar intervine o bifurcație:a)victima va fi Cațavencu; b)cel ucis va fi însuși Agamiță, deoarece i-a luat postul lui Fănică și se mai și laudă că ține scrisorile pierdute la păstrare! (adică, e mai periculos decît dom’Nae, care are eleganță să le piardă în încăierări electorale).
Un regizor grec ni l-a arătat…abstinent! (se preface doar că e beat, pentru a putea trage cu urechea, nepedepsit, și a-și justifica eventualele intrări și ieșiri prin case, pe sub ferestre și pe la adunări publice). Chiar și sughițul său e discutabil: nu cumva el e simulat, pentru a oferi răgaz de meditație(opțiune)? Înainte de sughiț preia, auto mat, revolta Zoei:”da, vom lupta…!”; vine sughițul; și decizia e răsturnată:”…eu nu lupt contra guvernului!”…
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
