Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

Jurnal de (gastronom) ludic

Revin asupra antologiei Ioanei Pârvulescu Intelectuali la cratiță. Revin fiindcă e o lectură care m-a fascinat și ca intelectual, și ca gastronom. Sunt atîția creatori prestigioși adunați între coperțile volumului încît, așa cum realizați, opul citat nu poate  vorbi numai de bucătărie…Iar o lectură profitabilă, nu înseamnă, neapărat, una aprobativă!

            Neagu Djuvara, spre exemplu, începe cu o confesiune dezamăgitoare: deși a petrecut jumătate din viață în Franța, n-a reușit să ajungă gourmet, rămînînd gurmand. Bizar, nu? De altfel, și rețetele pe care le oferă, nu dovedesc originalitate, una din ele fiind chiar banală (Omletă à la Ticu Burileanu).

intelectuali-la-cratitaOricum, vreau să subliniez că marele istoric ne lămurește cum e cu vinul roșu băut la temperatura camerei: sfatul era valabil pe vremea castelelor, în Evul Mediu, cînd temperatura din sala de mese nu depășea 16 grade. Dacă însă îl bei vara, la 30-35 de grade, merită să meditezi asupra șambratului

            Nici Oana Pellea nu oferă, în scurta ei confesiune, detalii captivante, felul de mîncare care a cucerit întreaga ei familie rămînînd…fasolea bătută. Mă rog…deziluziile vin de la cei care promiteau, prin simpla caligrafiere a numelui.

            Cvasi/ironice sunt amintirile lui Gabriel Liiceanu. Pînă la 12 ani, filosoful credea că „mîncărurile mizeriei țineau de firescul însuși al hrănirii”. Și acestea erau: ceai rusesc, pîine prăjită cu untură, mămăligă cu…pîine și untură, ori pîine neagră cu zahăr. Noroc cu Festivalul Internațional al studenților, cînd a putut cumpăra unt și cacao olandeză!

Apoi, de la deserturile mizeriei, Liiceanu a avut șansa să ajungă la deserturile sărăciei. Desigur, autorul vorbește și de meniurile unor vremi mai bune. Importante sunt ultimele rînduri din contribuția sa scrisă: „a mînca este o operație spirituală; iar, la limită, pîntecul civilizat poate deveni un organ subtil al gîndirii”. Frumos spus!…

            Una dintre surprizele antologiei este Monica Pillat. Are o sensibilitate aparte și conferă un sens superior, hrănitului! Am devorat paginile ei! Confesiunea începe cu o credință a bunicii scriitoarei, după care vorbitul/zgomotul pot speria aluatul cozonacilor. Posibil: și-n Sadoveanu descoperim că potrocul, ca să aibă acreala ideală, trebuie boscorodit de o soacră vituperantă, în fața norei…

            Monica Pillat însă, descoperă virtuți nebănuite hranei: povestește un eveniment trist – mama ei, cu soțul condamnat pe viață, și-a propus să se sinucidă. Deodată, mergînd pe stradă, a simțit un miros înnebunitor de sarmale. „Și brusc, s-a pomenit zîmbind…Mirosul de sarmale i-a spulberat, pe loc, amărăciunea”.

            Iar gustatul capătă, pentru autoare, virtuți incredibile: „la fiecare îmbucătură, simțeam că urc o treaptă către rai. Ba la un moment dat, am încetat să mai aud ce se vorbea prin preajmă. Suisem pe o culme a bucuriei gustului pe care n-o pot pune în cuvinte . /…/ Mîncarea, uneori, devine o cale spre epifanie”. Minunat!

            Delectabilă de-a dreptul este și intervenția lui Dan C. Mihăilescu! Și el recunoaște că n-are ce căuta în sumarul cărții, deoarece nu a fost învățat să trăiască, ci să supraviețuiască. A avut o copilăîrie tristă, în care nimeni nu-l îmbia „vino la masă!”, ci doar „hai să bagi în tine!”. Dimensiunile hăpăitului, în copilăria criticului, erau fabuloase: „se înghițea cu cratița, ligheanul, oala, damigeana, linguroiul, ceaunul butoiul”. Apoi, autorul ne revigorează memoria, citînd și prăjiturile copilăriei noastre: „Violeta sau Moscova la 1,50 bucata, Savarine la 1,60 lei, mascote la 4,25, jofre la 3 lei, Ora 12, Tosca și Africana la 4,50, înghețata Casata la 3 lei”, plus ciocolate napolitane și bomboane de care acum îmi amintesc, nostalgic, precum Dănuț, Vinga, halva, alviță, ciocolate Bucegi și Ciucaș, Kandia, Postăvarul etc.

            E una dintre cele mai savuroase intervenții…