Bulimicii moaşei, ştiu că nu există săptămână să nu poftiţi la burtă! (burta vacii, nu a proprietăresei, ori a mătuşii de la Dorohoi). E drept, după o noapte grea, petrecută cu amicii pe la bodegi & spelunci deschise non-stop, dimineaţa cu ce se drege pehlivanul? Cu o ciorbă de burtă, bine usturoiată şi potrivită în oţet, deasă în mîţişori flenduroşi şi amirositoare de păcate trecute & viitoare… Cine nu vrea, poa’ să se delecteze cu tuslama (populară, ori regală – după opţiune politică), care-i un „distilat” de ciorbă, la fel de bună, dar nu te drege precum schimbeaua. Oricum mă mândresc cu performanţa de-a fi gătit, prin anii ’88-’89, nişte licori dintr-astea prin Baia Mare, oraş în care iubeam teatrul, patroana anticariatului & anticariatul, dar iubeam şi plita pe care găteam, în demenţă, luni la rând, indimenticabile ciorbiţe de burtică, spre deliciul unor actori azi celebri (unul din ei este Dan Aştilean, care când se aşeza la masă găta trei din ele, în fix zece minute – atât de mult aprecia arta Savarinului de mine).
Azi, însă, vă voi vorbi despre chiftelele de burtă – căci nici ele nu-s mai puţin apetisante, dă-le-n sărăcie. Se fac şi repede, cu condiţia să arunci în oala sub presiune un chil de carne şi s-o uiţi acolo două-trei ore, până când îndărătnica organă cedează şi devine moale & deşirabilă precum mohairul bunicii. Es-timp, bucătarul n-are încotro: se pune pe băut, vârtos ( tutiuncăliţi nişte pahare de horincă de Maramu’, lent, gândindu-vă simultan la fertilitatea femelelor de cangur, ori la scăzuta rată a natalităţii ursuleţilor panda).
După cele trei ore, care trec repede când eşti în compania horincii, căliţi nişte ceapă peştişori, un ardei gras tocat, şi amestecaţi-le apoi cu franzelă muiată-n lapte, mărar tocat, usturoi pisat, piper, sare, boia, cimbru. Aruncaţi nişte ouă-n tărăşenia aiasta, tocaţi cu satârul burta (cât de mărunt puteţi) şi omogenizaţi totul, spre liniştea glajei de horincă.
Faceţi gogoloaie decente, daţi-le prin făină şi aruncaţi-le-n oloi încins Apoi, scoateţi-le pe un platou şi asezonaţi-le cu nişte linte scăzută, ori fasole din cea mare & brună făcăluită cu demenţă (şi ulei de olive, the best – cum zâc oşenii dimineaţa, după the nuntă).
Chiftelele astea gustoase de se topesc în gură musai să aibă şi un gogoşar roşu & lucios lângă ele, plus… exact, ghicit-aţi, minimum o deca de vin mult, alb, sec, rece şi gratis, precum Zghihara de Huşi, cea care atât de mult place beutorului competent.
Altfel, lumea-şi vede de treburile ei mărunte, neştiind ce splendori e-n stare să creeze, luminat de foc sacru, dar şi aragaz, inegalabilul Savarin al doilea, robul cadânelor recent însărcinate şi tare pohtitoare de mâncarea mai sus descrisă…
Fragment din rețetarul ludic scris de Bogdan Ulmu și încheiat la Iași, în aprilie 2012.
