Ipingescu – personaj din NOAPTEA FURTUNOASĂ (1879) de I.L.Caragiale.
Cum arată I.? Nu are importanță; poate fi gras sau slab, înalt ori scund, bătrân sau tînăr. Deși, majoritatea regizorilor a avut tendința de-a alege, pentru acest rol, interpreți slabi și oarecum, înalți.
Revenind la epocă: în 1879 criticii observau…”nasocresența” actorului,”alunița păroasă de pe figura sa” și ”mondirul lustruit de pete diverse”. Peste fix un secol, același I., reprezentantul ordinii și al opresiunii, este pălmuit de Rică și călcat în picioare de Dumitrache (în scena povestirii episodului de la Iunion).
Un pîrlit, care s-a oploșit în casa lui Titircă pentru a mânca și bea fără bani – a considerat majoritatea criticilor și directorilor de scenă. Dă din cap, de multe ori, dar nu e a tent la „halimaua” căpitanului, ci la aperitivele de pe masă, la vinul și țuica din cofere..În schimbul acestei ospitalități cutumiare, eroul nostru asistă și chiar ajută la îmbrăcarea uni formei, însoțeste viteazul în rond, acceptă confesiunile maritale și, mai ales, asigură lectura ”competentă” a gazetei – plus comentariile necesare elucidării tîlcului foiletoanelor politice. Nu are o sarcină ușoară ”amicul ”: i se cere, nu doar o devoțiune absolută(de curtean fidel suveranului, de țuțer dedicat Ajatollahului); ci și diplomație(e delicată situația sa față de adulterinii din gineceu), inspirație (salvarea arhivarului într-un moment de maximă contondență), neutralitate a comentariului („frumoasă legătură!”), într-un cuvânt impar țialitatea față de întreaga distribuție.
Azi nu mai interesează chestiunea conștientizării adulterului:așa cum am mai spus în fișa altor personaje, suntem din acest punct de vedere alături de M.Tomuș:”Știe I. că Veta-i adulteră? Unele montări zic că nu, altele-da. Au greșit și unii și alții. Trebuie păstrat echi vocul!” Pe de altă parte, continuăm noi, nu mai are nici o logică să-l prezinți pe polițai rî zînd pe sub mustăți de situația de COCU MAGNIFIQUE a lui Titircă:doar adulterul nu durează de o zi, iar el a avut destulă vreme ca să se obișnuiască cu ideea, să se resemneze și apoi chiar să se plictisească de ea. Un adulter șochează în prima clipă; e ilogic însă să-l prezinți drept șocant unui om care ia cunoștință de el, zilnic, de luni de zile!
Ibrăileanu constata că I. e și prea comic, și prea imbecil, ca să stârnească aversiu ne. Evi dent! Care personaj din comedii o stârnește? Nicinul! Călinescu îl eticheta drept „devotat redus la minte”; că nu e devotat doar unui singur om, am văzut (e fidel, pînă la urmă, cla nului).Dar e hipofren? Oligrofen? Nu! I.nu e mai puțin inteligent decât Rică, ori decît Chi riac.E la fel de deștept ca Venturiano, spre exemplu, cu deosebirea că el nu scrie, ci doar ci tește.E bețiv; dar e un amator de pahar superior jupînului? Fumează mai mult decît Spiridon? E mai mincinos decât Zița? E mai cast decât Chiriac?
Greu de spus! După unii, s-ar fi înfruptat și el din nurii consoartei lui Țicărdău; după alții, chiar I. i-ar fi dat stdintelui adresa Ziței! E vinovat că nu-i va deschide ochii jupînului? La ce i-ar folosi? Până la urmă, Veta și Chiriac îl conving de contrariu, și atunci I. va pierde, odată cu accesul seral în casă, mâncarea, băutura și țigările.
GLOSE. Deși credeam că nu mi-a scăpat nici un volum important dedicat lui Caragiale, în lunga (și, vai!, amăgitoarea)mea încercare de cunoaștere a operei marelui dramaturg, recunosc cu rușine că abia acum am intrat în posesia volumului Trei fețe caragialești, publicat de marele actor Marcel Anghelescu în 1958, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă. Cartea este redactată „în colaborare cu Ion Zurescu”(nume care nu mai spune nimic omului de teatru al mileniului trei) și este dedicată, evi dent,”maestrului Sică Alexandrescu, sub a cărui îndrumare a jucat în teatrul lui Caragiale”.
Nu e greu de ghicit ce conține volumul: un triplu jurnal din perioada realizărilor celor trei „fețe” – Pristanda, Ipingescu și Iordache. Fiindcă, amintesc aici, marele actor a avut șansa să facă parte din galeria de aur a Teatrului Național, echipa care-a oferit mo delul ILC 50.Spectacole realizate de Sică, la care s-au făcut, nu o dată, referiri și care, în ciuda „tradiționalismului” lor, nu pot fi uitate nici azi. Montări solide, care aduceau – la vremea respectivă –un aer „proaspăt” în spectacologie și-n caragialeologie.
Cartea este utilă, azi, în primul rînd celor care au greaua sarcină de-a-i interpreta pe cei trei eroi. Scenă cu scenă sunt analizate, cu aplicație, reacțiile personajelor și re plicile lor. Textul și subtextul –după modelul caietelor de regie ale lui Sică, publicate cu doar doi ani mai devreme. Pentru noi ceilalți, care am montat piesele și am scris despre ele, volumul are marea calitate de-a ne ajuta…să revenim cu impresii & meditații pe teme caragialene. Căci, blestemul celui care pășește în Caragialia e să nu mai poată părăsi vreodată landul, captivat de interogații fără răspuns, dar și măcinat de dileme treimiiste. Recitindu-l pe clasic, începi să te miri cît de necitit e!
Să ne ocupăm de Ipingescu, repet, pornind și de la mărturisirile lui Marcel An ghelescu. Desigur, unele observații sunt datate. Altele, banale. Să nu uităm că au trecut aproape cinci de cenii de cînd a fost scrisă cartea, o juma’ de secol care coincide cu modernizarea lecturii caragialene (exegeze teoretice, dar și practice!), cu publicarea opu rilor lui B.Elvin, V. Silvestru, M.Tomuș, Al.Călinescu, I.Constantinescu, I.Vartic, M.Vodă-Căpușan, V.Fanache, Șt.Cazimir, Florin Manolescu, L.Papadima, Al.Condeescu, A.Băleanu, I.Cazaban, V.Cristea, Al.George, M. Iorgulescu, V. Mîndra, C.Ștefan, chiar și B.Ulmu (autorul primului Dicționar ILC!); ori cu montările semnate R.Stanca, V.Moisescu, L. Pintilie, L.Ciulei, G.Rafael, L.Giurchescu, D.Cernescu, Horea Popescu, A.Visarion, A. Ma nea, Al. Tocilescu, A. Lupu, M.Cornișteanu, A.Ovanez, M.Măniuțiu, Al.Dabija, D. Galgoțiu, D. Dembinski, Claudiu Goga, Felix Alexa ș.a.
Unele detalii nu mai sunt chiar foarte importante – spre exemplu, dacă prototipul personajului era, ori nu, celebrul Sandu Polițaiul, cunoscut cîndva și de Iulian; ori, montările recente nu mai respectă diferența de vîrstă (nea Nae era cu 15 ani mai tînăr decît Titircă), cu atît mai mult cu cît cherestegiul i se adresează polițaiului cu „nene” și „fra te” – apelative pe care le folosesc femeile comediei, la adresa lui Dumitrache! Nu mai e relevantă nici propunerea din Titircă, Sotirescu et C-ie(Ipingescu, prefect de județ!). Sunt deja uzate considerațiile asupra „demagogiei liberale” și a „moravurilor acestei lumi”.
Dar cartea trezește idei nostime, dacă nu chiar incitante! Spre exemplu, ne-am gîn dit abia acum că Dealul Spirii, fiind mahalaua opincarilor, e firesc ca pe eroul nostru să-l cheme…Ipingescu(vine și de la pingea!).Ne-am reamintit importanța polițaiului în comedia caragialeană – el termină piesa, ca și-n O scrisoare pierdută, cu un cuvînt magic ”Rezon!”(acolo „Muzica!”); și-n fond, D-ale Carnavalului nu se sfîrșește, în reali tate, cînd Ipistatul urlă „Vorba!”?!.
De altfel, e interesant de observat cît de abil scrie partitura eroului geniul din Haimanale, în cel puțin două scene ale piesei: cea de dinaintea lecturii ziarului(în care, DISTRAT, el vorbește…fără a vorbi – abia catadicsește să arunce, aproape la întîm plare, un „Salutare!”sau ”Bravo!”,”Să-i dea!” și „Rezon!”)și cea în care jupînul se-ntoar ce inopinant, din rond, căutînd bagabontul în odaia Vetei; aici, secundul său care – caz rar în istoria dramaturgiei- caută ipoteticul crai chiar și sub patul…care nu mai era în scenă(fusese scos în varianta finală a piesei, de însuși autorul ei!), face o minunată dovadă de laconism, rostind replici de un cuvînt gen „Parol!”,”Urgent!”,”Idem!”, ”Pardon! ”,”Absolut!”, cuvinte salvatoare, de sigură percutanță în tensionata situație a comediei.
Mai mult, prin contagiune a redundanței, după ce cherestegiul îl asigură pe tejghe tar că ”a văzut cu ochii”, folosește și el antologicul „aprob pozitiv!”. Chiar, se poate ima gina un viitor spectacol cu ONF, în care ipistatul să rostească NUMAI replici de un cuvînt(Rezon!, Urgent!, Absolut! Idem!, Pardon!, Parol!, Salutare! Bravo! Ciocoi! etc.)?! Poate ar merita încercat: partitura, care oricum cere o supralicitare a mimicii (vezi scena I, ori scena IV din actul întîi, sau replica cu studierea legăturii prăzulii, din final), ar putea per mite.
Și apropos de CIOCOI:am realizat, nu pentru prima oară, că replici gen „ăsta-i de-al ciocoilor! ” sau „e de-al nostru!”, n-au nici un sens: o piesă întreagă cuplul Titircă/Ipingescu „bate” în ciocoi, fără să știe că, de fapt, adevărații ciocoi sunt chiar ei.
Interpreți: Ștefan Iulian (în 1879!), G.Al.Cârjă, N.Hagiescu, Iancu Brezeanu, G. Donici, Velimir Maximilian, V.Cuzinschi, N.Meicu, Șt.Carabin, Marcel Anghelescu, J. Hando ca, A.I.Ghibericon, L.Veniaș, G.Timică, Dem. Constantinescu, C.Cadeschi, M.Mereuță, Ior dănescu-Brună, Nicu Antoniu, Remus Ionașcu, Șt.Mihăilescu-Brăila, C.Revent, Mitică Iancu, Sandu Sticlaru, N.Budescu, Emil Bîrlădeanu, E.Mihăilă-Brașoveanu, S.Comănici, Florin Zamfirescu, C.Miron, Dorel Vișan, Puiu Burnea, P.Chiribuță, Horia Ionescu, Mitică Popescu, Ion Mîinea,, Gaga Stănescu, Aurel Giurumia, Remus Mărgineanu, Petrică Popa, Aristide Teică, Traian Dănceanu, Al.Georgescu, P.Tanasievici, Const. Petrican, Gheorghe Dinică, Marian Negrescu,, Ion Goranda, Romeo Bărbosu ș.a.
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
