Întîmplarea face să mă număr printre regizorii care au montat foarte multe texte româneşti ale autorilor contemporani. Mă mîndresc cu acest lucru, fiindcă un teatru naţional – orice ar crede alţi directori de scenă – nu se poate afirma fără piese naţionale.
Tot întîmplarea mai face ca ultimele patru premiere pe care le-am semnat pe scena „Luceafărului” să fi avut la bază lucrări ( pînă atunci) nejucate. Este şi cazul celor Şapte deriziuni semnate de Cătălin Mihuleac. Un text ciudat, fiindcă nu este piesă, în înţelesul tradiţional al termenului. Este o juxtapunere de scheciuri, o glosare – în cheie cvasi-absurdă – pe tema Dragostei, a Religiei, Presei, Familiei, Politicii, Creaţiei, Afacerilor.
La o premieră absolută, regizorul trebuie să aibă grijă să-şi tempereze narcisismul : să se vadă bine textul, nu mizanscena. Am încercat acest lucru. Pe de altă parte, nu a fost simplu să înlănţui scenetele, într-o ordine cerută de necesităţi tehnice ale montării. În fine, pînă în ultima zi de „şnururi” , nu ştiam cum voi face legătura între atît de diferitele subiecte.
Important e, pînă la urmă, faptul că Teatrul „Luceafărul” dovedeşte, încă o dată, că are un repertoriu diversificat ; iar dramaturgia română – un nou dramaturg, jucat pentru a doua oară pe scenele Capitalei Moldovei. Dacă şi publicul va gusta acest gen de spectacol, înseamnă că ciclul artistic se încheie în mod fericit…
Bogdan Ulmu
Iaşi, noiembrie 2003