Recitind una dintre frumoasele definiţii ale poeziei (e „ceea ce se pierde prin traducere!”), mă-ntreb : teatrul nu e ceea ce se pierde prin imagine? Pentru că prea multe montări ale ultimilor trei ani (mai ales cele de la Sibiu, Sfîntu-Gheorghe ,ori Cluj) fac abuz de vizual, în detrimentul textului ; şi, mai rău, al NOIMEI!
Chiar ultimul Purcărete ( Pantagruelul sibiano/ limogesc) este o minunată juxtapunere de secvenţe, aproape fără suportul textului( am reţinut doar trei replici, în tot exerciţiul!) ; dar asta nu-nseamnă că am văzut un spectacol! Dacă am pune studiile noastre de improvizaţie cap la cap, cele pe care le facem cu anul întîi actorie, ar ieşi, poate, o la fel de interesantă însăilare de imagini ; dar n-am avea pretenţia că propunem o reprezentaţie!
Am mai spus-o : un spectacol are obligaţia, după gustul meu ( poate) cam… clasicist, să emoţioneze, să amuze, ori să te pună pe gînduri. Ori, multe reprezentaţii ale ultimelor stagiuni se mulţumesc să bucure ochiul. E ceva şi asta ; dar parcă nu destul!
Altfel, desigur, toată admiraţia şi vechea mea prietenie faţă de marele regizor Purcărete…
¤
Seara, în Timişoara, stau la o petrecere lîngă tînărul actor C. Îmi spune, mîndru , că demisionează. Aflu şi motivul : după două roluri principale, a primit – culmea! – unul secundar. Şi-ncă în Bunburry al lui Wilde!
Îl sfătuiesc să-şi revină : îi dau exemplu promoţia de actori de anul trecut a Universităţii Ecologice (căreia, am avut plăcerea să-i fiu şi eu profesor): din 25 de absolvenţi, numai 3 au posturi în teatru! Nu-i păcat – continui eu ca naivul – să dea cu piciorul unui post prins în Timişoara?
El se consideră, în continuare un persecutat ; şi, după ce se codeşte cam multişor, îşi ia inima în dinţi şi mă-ntreabă, sfios, de ce scoatem actori pe piaţă, dacă piaţa ( „piaţa” artistică, fireşte!) nu are nevoie de ei?! Neplăcută întrebare. Pentru toţi cei care o pun, ori o aud.
Sigur că un sentiment de culpă are orice pedagog de tipul nostru. Sigur că societatea n-are nevoie de actori. Dar asta nu-nseamnă că nu mai trebuie să organizezi admitere la actorie, anual! Fiecare tînăr are dreptul la o şansă. Că numai 20 % din cei ce termină, şi practică, asta e o altă poveste.
Nu-s aduşi la admitere cu arcanul ; nici nu li se promite, din pornire, post în teatre, după 4 ani ; DAR, pentru Dumnezeu, cine are sufletul atît de cîinos încît să taie aripile, din start, unor adolescenţi ce se visează al doilea Ştefan Iordache, ori o altă Vali Seciu ?!
Şi-n America e la fel : faci studii teatrale, dar lucrezi ca ospătar, pînă cînd cîştigi un rol, la o audiţie. Şi-apoi, iar mă repet, dar din acest punct de vedere, am putea spune că fiecare generaţie a fost, în felul ei, sacrificată : artiştii poporului, echipa lui Sică ( pînă să ajungă pe prima scenă a ţării) , au bătut tîrgurile ,în condiţii de transport insalubre, pe scenuţe improprii, exhibîndu-se – la-nceput – pe piese de bulevard jenante, în spectacole improvizate ; colegii lui Cozorici, Dabija, Gina Patrichi, Amza şi Vlad Mugur , au suferit fiindcă nu erau siguri că vor putea termina facultatea (poliţia politică fiind mereu la datorie) ; generaţia mea ( promoţia 77) avea ghinionul de-a primi repartiţii în orăşele în care nimeni nu vroia să rămînă, deşi postul era asigurat( ca şi locuinţa, plus salariul de instalare) ;ei bine, studenţii noştri din anii 2000-2004 se lovesc şi ei, la rîndul lor, de alte obstacole : nu au garantate posturi de actori, în teatre!
După cum se vede, întotdeauna e un CE care te nemulţumeşte! Dar asta nu înseamnă că trebuie să te răzbuni pe Teatru ! Şi nici că ţi se cuvine totul.
¤
Bahtin observa un lucru teribil : cînd avem nevoie de cuvinte, le găsim…ocupate! Ghinionul naibii!
Dar cine ne opreşte să le eliberăm? În fine : avem prospeţimea & tactul necesare redescoperirii lor? Mare dilemă!…