Da’ de bibilică aţi auzit? Ea e pasărea aceea care scoate onomatopee tip „păcat! păcat!”. Eu am văzut-o în copilărie, dar nu ştiu de ce nu mai apuc s-o văz de vreo trei decenii… Oricum, reţeta pe care v-o dau rămâne valabilă şi pentru cocoş. Ea se cheamă Bibilică în vin.
Deci, pasărea se curăţă, se pun picioarele înăuntrul ei, i se răsucesc aripile la spate şi se condimentează – cu sare, piper, vegeta, cimbru şi curry. Apoi , se pune la înăbuşit într-un vas cu untură de pasăre (care e, după opinia mea, cea mai gustoasă grăsime). Pentru a căpăta o culoare frumoasă, o stropim în vasul în care am lăsat-o pe foc cu uleiul rămas în cratiţă (jiul, cum zic moldovenii). Când s-a fript bine păsăruica, o „stingem” cu un vin gros şi aromat. Se serveşte caldă, cu cartofi copţi şi o salată de sezon. [Se bea vinul cu care s-a stins; deşi, acum, cel mai bun ar fi un pelin brumat şi amărât natural – nu cu chinină…]
Blinele, pentru zile grele…
Oi mati, ce poftă-mi făcură clasicii ruşi („toţi în păr!” cum ar fi zis Pristanda) de nişti blinii (blinele)! Cât salivam citind Gogol, Cehov, Saltîkov-Şcedrin, chiar Bulgakov! Aşadar, ca să vă fac un pustiu de bine, cititori cu rubaşcă, fiice ale Matrioşcei, coborâtoare din bucătăresele trupeşe ale cuhniilor lui Tolstoi, vă ofer mai jos o reţetă, la care merge votculiţa ca unsă şi după care se poate îngâna orice cântec din repertoriul Allei Baianova.
Deci: ce ne trebuie pentru a pune pe masă acest tradiţional fel de mâncare ce-a ostoit generaţii de Taras-Bulbi şi detaşamente de Cicikovi? Nu complicate ingrediente: ca o juma’ de kil de faină (grâu, dar şi secară), 15 grame de drojdie verde (dar merge şi uscată, că se găseşte uşor), 3 ouă, 150 grame de smântână, sare şi piper. Dar, pentru ca bucătarului să nu i se facă greaţă, musai să tragă un gât de votcă mai înainte (din cea neagră – dreasă cu piper, ori verde dreasă cu mărar şi usturoi verde). După ce se strâmbă de fo trei ori (gen „Brrr!” sau „Poooaaahhh!”), ca să vadă şi soacra că el nu e beţiv, purtătorul de bonetă albă pune făina de grâu într-o cratiţă şi-i face un cuib la mijloc (aţi ghicit, Marusiile moşului, pentru drojdia dizolvată în apă călduţă). Totul se amestecă bine, apoi se acoperă cu un şervet curat, se lasă la cald cam două ore. În aceste două ore, aluatul va creşte (că nu e rata natalităţii!), iar bucătarul va diminua votca cea din sticloanţă, ori va citi o traducere de Emil Iordache (că fu prolific, pârdalnicul!).
Când aluatul a crescut binişor, se adaugă făină de secară (adică cele 250 de grame), gălbenuşurile, smântâna, sarea, piperul şi albuşurile-spumă. Se va odihni aluatul minimum 15 minute şi preparatorul său – minimum 14 minute.
Se încinge o tigaie curată, se toarnă cu lingura, din aluat, clătite grosuţe şi se servesc cu smântână. Ori, cu nişte macrou afumat. Sau cu brânză fermentată. Cu tocătură picantă. Cu… ce-aveţi prin casă şi cu ce credeţi că merge mai bine votca. Poftă bună (că de aia rea, nu vorbim în aceste pagini)!
Fragment din rețetarul ludic scris de Bogdan Ulmu și încheiat la Iași, în aprilie 2012.
