Surorile(Olga, Mașa și Irina) – din piesa lui Cehov TREI SURORI(1901).E greu să le analizezi separat, deși-s diferențiate de dramaturg. Dar formează și un personaj colectiv. După moartea tatălui lor, vor să evadeze din micul oraș de provincie și să se întoarcă la Moscova –capitala fiind investită, în mintea lor pervertită de fantasme, cu atributele fericirii și-ale realizării profesionale.
Olga, sora cea mare, necăsătorită, se dedică muncii la școala în care e directoare și, cînd are timp, ocrotirii Irinei, sora cea mică. Aceasta din urmă visează și ea să muncească și să întîlnească un bărbat căruia să i se poată dedica cu trup și suflet, iar Mașa, sora mijlocie, căsătoroită cu un profesor de limbi moarte, pe care nu-l iubește, speră să-și refacă viața alături de un militar prezentabil(pe deasupra, și din Moscova; dar colonelul Verșinin e însurat și nu poate scăpa de vechea sa familie!).Așadar, femeile(împreună cu fratele lor, Andrei) eșuează, ca toți eroii cehovieni, într-o viață searbădă, lipsită de orizont, în care fericirea devine din ce în ce mai abstractă, iar cenușiul cotidian – din ce în ce mai concret. În final, și strigătul lor de speranță „La Moscova!”, parcă nu mai are intensitatea de la început…pare clamat în virtutea inerției și nu cu voința, cu credința inițială! G.Lukacs observa că scriitorul rus își construiește eroii pe opoziția dintre intențiile lor subiective și orientarea(semnificarea) lor obiectivă.(Și) de aici, autodistrugerea…
E un filon absurd în TREI SURORI(ca și-n IVANOV, de altfel)care merită exploatat în exegeze(literare, dar și scenice!).La nivelul dialogului, conversațiile lîncezesc, fiecare vorbind mai mult cu el însuși!”Ce mulțumit sunt!”-exclamă Kulîghin.”Ce plictisită sunt!”-răspunde Mașa. Abia sosit în casa Prozorovilor, Verșinin speră să se distreze; dar profesorul de latină îi oferă o carte scrisă de el, despre liceul la care predă.”Luați-o, poate o veți citi pentru a vă alunga plictiseala!”.Culmea! Să-i propui unui om pe care abia-l cunoști de cîteva minute, o carte plicticoasă, scrisă de un plicticos, ca… antidot al plictiselii, nu-i de colea!
Pe de altă parte, eroinele caută evenimentul, accidentul, neprevăzutul, sperînd să se schimbe ceva în lînceda lor vegetare; dar, deși Cehov împăneaza drama(comedia?)cu situații noi, nimic nu se transformă.O., M. și I.rămîn prizonierele unui destin pauper și dezesperant.TREI SURORI se deschide cu o serbare; apoi, Andrei se însoară cu Natașa; Verșinin se îndrăgostește de M.; I. e curtată, asiduu, de Tuzenbah și de Solionîi; Natașa dă naștere la doi copii; are loc un incendiu; pe străzi trec mascații; Andrei obține o funcție în conducerea zemstvei; trece un cortegiu funerar pe drum; are loc un duel; moare un ofițer; I. își ia serviciu; Verșinin e amenințat, prin dese epistole, de soție, că se sinucide; Natașa are și ea incipiențe adulterine; Ferapont, surdul, aduce într-una scrisori și acte la semnat; regimentul, în fine, pleacă din oraș.
În nici o piesă de-a lui Anton Pavlovici nu se petrec atîtea fapte! Brook remarca un lucru ciudat:sunt tot atîtea accidente, aici, ca într-o comedie de Feydeau! E o viață trăită prin intermediul limbajului iluziilor! A iluziei că faptele pot aduce schimbări. Succesiunea de impresii echivalează, mai crede marele regizor, cu o succesiune de distanțări.
Cehov, de altfel, își caracteriza textul astfel:”Piesa e complicată ca un roman, iar atmosfera ei, cel puțin așa se spune, e ucigătoare!”(s.n.).Aș! Plictiseala, ca și ridicolul, nu ucide. Altfel, teatrul clasicului rus ar fi fost plin de cadavre…
Dar nici moartea nu modifică nimic? Așa începe piesa:cu O. care regretă decesul tatălui ei, petrecut cu un an în urmă. Moartea trecută e anulată însă de nașterea I. (căci, mezina aniversează o cifră frumoasă și, deci, orice eveniment de genul acesta repetă, în mic, venirea pe lume!).Dar mai vin pe lume Bobik și Sofocika, copiii lui Andrei și-ai Natașei; firește, cineva trebuie să moară, anulînd (echilibrînd)raportul demografic(e ucis baronul).E în actul întîi o petrecere? Ei bine, la finele lui doi se anulează o alta(nu mai vin mascații!).Evenimentul sosirii militarilor este și el desființat în final, prin trimiterea regimentului departe…Chiar faptul că au trăit, o vreme, în mirifica Moscovă, nu mai are relevanță, capitală rămînînd mai mult un simbol, decît o așezare geografică! Moscova = Godotul celor trei surori. Spectacolul lui Krejca, de la Praga, din deceniul șapte al secolului trecut, propunea un final deloc trist și deloc optimist: O. nu le vorbea celorlalte două ca să le îmbărbăteze – cum s-a crezut timp de un secol! Ci…ca să acopere zgomotul muzicii militare! Cînd muzica se depărta complet, nu mai erau nici vorbe.
Doar I. putea să împiedice uciderea baronului. Tuzenbah, plecînd spre finiș, a implorat-o: ”Spune-mi ceva!”.Un îndemn, o speranță, o amabilitate – fie ea gratuită. Dar tînăra n-a găsit altceva să răspundă decît „Ce să-ți spun?!”, banalitate încununată cu crudul „Ajunge!”.Poate că baronul, lipsit de nădejdea dragostei ei, nici măcar n-a mai vrut să supraviețuiască duelului! Dar ce găsește de spus medicul militar, după ce află de deces? Ceva incredibil de cinic și, oricum, descalificant profesional:”Cu un baron mai mult sau mai puțin pe lume, e tot una!”.Sora cea mică, insensibilă la tot ce nu-nseamnă muncă, ori capitală, este, așa cum se spune în text,”un pian închis căruia i s-a pierdut cheița”.Și nu-s semne că s-ar găsi vreodată. Poate că I. va repeta drumul sorei mijlocii și se va căsători cu un alt Kulîghin, plicticos și citînd în latină; ori poate va deveni o a doua O., dedicată muncii, serviciului. Degeaba a făcut ea bagajele, așteptînd „să vină căruța să le ia” și să le ducă la Moscova:e o cărută tip Tennessee Williams, numită dorință…
Dar cît de ruptă de realitate e(mai ales) sora cea mică! Cum de-și pune ea toate iluziile într-un cuvînt-oraș?! Idealul poate avea echivalențe semantice majore; nu e cazul. În Moscova nu umblă cîinii cu covrigi în coadă! Acolo nu-s meserii mai frumoase, oameni mai plăcuți, anturaj elitar!(sau chiar cînd sunt, nu-și deschid porțile primei venite).Femeile fac greșeala să confunde o vîrstă fericită(copilăria, tinerețea)cu o capială; și deci, un oraș, cu împlinirea exhaustivă. Nu mai trebuie să depui nici un efort; nu e vorba de șansă, nu se mai pune problema valorii umane, socio-profesionale. Ești la Moscova, reușești! Naivă concepție…”Visez Moscova în fiecare noapte, parcă aș fi nebună!” – mărturisește cea mică. Curat nebună!(chiar dacă surorile ei, Cebutîkin, Verșinin, Tuzenbah și Solionîi ar vrea să ne convingă de contrariu).
Și totuși, I., ca și O., nu suferă.De ce? Fiindcă ele au, lucru minunat, salvator, cultul muncii! De ce nu-l nimerește Voinițchi, pe profesor? Fiindcă acesta a muncit în viață; muncă plină de prestanță(chiar dacă unul ca Vanea o denigrează!).MUNCA, la Antoșa Ce honte, devine o pavăză, o platoșă. Ea ferește de relele profunde, iremediabile! Cine moare-n teatrul lui Cehov? Cei care nu trudesc din greu:Platonov, Ivanov, Tuzenbah, Treplev… Mașa, Natașa, Elena Andreevna(din UNCHIUL VANEA) trăiesc fiindcă aleargă-n trena tru ditorilor.
E timpul însă, să observăm că eșecul mezinei nu o învinovățește definitiv; ea, în fond, n-are un ghidonaj, un mentor, un om care să-i arate rostul, noima viețiiAsemeni Sașei Lebedeva(din IVANOV)umerii ei plăpînzi sunt sortiți să ducă povara nepăsării celorlalți, să se-nconvoaie sub greutatea incertitudinilor maturilor.I. nu vorbște despre mun că, gîndindu-se la odihnă. Una dintre foarte bunele ei interprete, de pe scena Comediei(1975) își caracteriza destul de exact personajul:”I.floare sufocată ca de o buruiană, de viața societății.instrument perfect acordat, dar a cărui cheie n-o posedă nimeni. Cumul de valori rămase nevalorificate; pasăre cu aripi frînte; ființă care aspiră mereu la o viață frumoasă, adevărată; întruchipare a dorului de viață, cu exaltări adoles centine, cu arzătoarea dorință de a munci”(Sanda Toma, TEATRUL,8/75).
Atîta doar că…nu-ajunge să muncești:”mai trebuie ca munca aceasta să fie însoțită de satisfacția că strădaniile tale rodesc în alții!”(cum frumos remarca Eugen Nicoară).Dar după ce încearcă „voluptatea” trudei la poștă și la zemstvă, I. simte amarul gust al ne împlinirii. Eforturile ei, nu numai că n-au ecou în societatea pietrificată pe care o servesc, dar nu germinează nici măcar în ea însăsi!”Muncesc de mult. Parcă mi s-a uscat mintea. Am slăbit, m-am sluțit, am îmbătrînit…și nici o mulțumire sufletească! Cum de nu m-am sinucis, pînă acum?”…
Dar, în TREI SURORI, cu excepția M. și a Natașei, ceilalți au sarcini precise trasate de societate:Andrei e-n conducerea zmstvei, O.și I. sunt la serviciu zilnic, pînă seara tîrziu, Kulîghin e și el profesor la liceu, ofițerii(cu excepția defunctului) sunt devotați cauzei militare, Ferapont are și el salariu, femeia-n casă nu stă o clipă…Și totuși, dacă-n tragedia antică moartea se petrecea în culise, la Cehov, munca se desfășoară înafara cîmpului vizual al spectatorului!
Vă amintiți celebrul „dacă am ști!”, cehovian? În fond, ce le împiedică pe cele trei fragile siluete(ca, de altfel, pe toți cehovienii) să știe?! Sau poate le e frică să știe?! Vorba Soniei din UNCHIUL VANEA:”Mai bine să nu știi! Îți rămîne spranța!”.Să vedem cum evoluează verbul la cea mai mică dintre fetele generalului:în actul întîi, ca un Pico de la Mirandola-n fustă, rostește un amuzant „știu tot!”, apoi trece prin perioada dubiului(„viața e frumoasă? dar dacă pare numai frumoasă?!”), iar în final ajunge la pesimism:”n-o să mai plecăm niciodată la Moscova!”…Drumul acesta a fost parcurs, înaintea ei, de O., de M. și de celelalte eroine ale pieselor lui Cehov.
Tripleta i-a inspirat pe doi dintre bunii noștri dramaturgi, care-au parafrazat piesa lui Cehov în alte două lucrări, destul de cunoscute:SURORILE BOGA de H.Lovinescu(din păcate, datată!) și SURORILE de D.Solomon.
Interprete: Aura Buzescu, Elvira Godeanu, Mimi Bota, Marcela Rusu, Liliana Țicău, Stela Popescu, Tina Ionescu, Sanda Toma, Carmen Petrescu, Mariana Muller, Diana Lupescu, Tanța Zmeu, Magda Stief, Mirela Gorea, Oana Pellea, Manuela Ciucur, Grete Avram, Silvia Luca ș.a.
Ștefan cel Mare – eroul principal al dramei lui Delavrancea APUS DE SOARE(1909).Domnitorul e în… apusul viații & domniei. El vrea să moară liniștit, lăsînd țara pe mîini sigure. Dar nu e ușor: pe de-o parte, fiindcă forțele nu-l ajută, împuținîndu-se. Pe de alta, fiindcă are opoziție – grupare care nu-l vrea pe Bogdan la cîrmă, după dispariția titanului.
Poate neverosimil, dar emoționant, portretul domnitorului are luciri mitice: personajul impune prin măreția sa, prin cumulul de însușiri, care-l proiectează în supranatural.Ș.e un personaj atît de minuțios construit și atît de tare idealizat, încît în jurul lui, ceilalți devin secundari(risc scriitoricesc teribil!).Poate de-aici și rezerva oamenilor de teatru față de text – nedrept de rar reprezentat, în ultimele trei decenii!
„Operă prin excelență ceremonială, imnică, liturgică, operă proape de artă sacră, și operă aproape grand opera în sensul cel mai bun al cuvîntului, ea (piesa –n.n.) stîrnește mereu aceeași exaltare patriotică, entuziastă și pioasă, cărei nici un suflet nu-i poate rezista” – scria exact, în ziua de Crăciun a anului 1973, la deschiderea noii săli a Naționalului, Radu Popescu.
Cu toate acestea, un regizor temerar ar putea sparge tăcerea și ar descoperi modernitatea textului, ascunsă doar, de formă, în falduri clasice & romantice…Timpul etern și cel efemer; conflictul dintre domn și om; umorul cu care-s salvate de festivism multe din scene; limbajul esopic; plasticitatea replicilor; creerea unor imagini poetice de mare frumusețe, poate vor stimula noua generație de practicieni, nemarcați de glasul lui Calboreanu și de tunetele puse pe bandă de ilustratorii teatrului radiofonic.
Eroul mai apare și în piesa lui Paul Anghel Săptămîna Patimilor.
Glose: ”Dacă scoatem din APUS DE SOARE retorica patriotică sforăitoare, rămînem cu o schiță pentru REGELE MOARE.De la Delavrancea, la Ionesco, nu e decît un pas.[…]Moldova lui Ștefan se repliază în neputință, asemenea regatului lui Berenger. În ambele piese, două rivale și-l dispută pe muribund:Maria și Oana – la Barbu Ștefănescu; reginele Marguerite și Marie la Eugen Ionesco. Ștefan cel Mare își adusese din străinătate trei doctori; Berenger se mulțumește cu unul singur(„Economii, Horatio!”). Tirada prin care Berenger exhortează pe morți să-i livreze secretul îndurării marii treceri, ne face să receptăm altfel invocarea de către Ștefan a victimelor de la Războieni decît ca pe o convențională glorificare postumă”(Adrian Mihalache, Vatra,7/02).Iată o idee de modernizare a textului lui Delavrancea, de simplificare a sa, în sens ionescian. Nu rămîne decît ca un (tînăr?) director de scenă să o pună în practică…
Interpreți celebri: C.I.Nottara, Șt.Braborescu,(din nou)Calboreanu, Teo Vâlcu, G. Cozorici, Nicolae Toma, Sergiu Tudose ș.a.
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
