E duminică, 2 decembrie 2012. Cunoscutul regizor se află între două premiere ieșene: a ieșit Indiile galante, urmează Troienele. Îl invit la un dialog neprotocolar, într-un băruleț din centrul Iașiului. Localul e aproape gol. Ceea ce ne convine. Dar barmanul face un zgomot enervant. Ceea ce nu ne convine. Pisează gheață, se pare.
A.Ș. cere o limonadă. Eu – o cafea și-un coniac. Discuția începe de la o mai veche montare clujeană…
– Purificare după Sarah Kane: de ce-ați ales-o? Spuneați într-un interviu că teatrul trebuie să cerebreze frumosul, binele, generozitatea, dar acolo, pînă spre final…știți bine ce se întîmpla!
– Mi-a amintit de Fedra, de tragedia greacă, de Oedip…
– Dar la tragicii greci atrocitățile erau surdinizate…
– A-ți ucide tatăl și a te culca cu mama, nu-i chiar așa de plăcut privirii și auzului…
– Repet, în tragediile antice ororile erau, parcă, mai elegant povestite…
– Dar în Oedip catharsisul apare abia la final…M-a mai interesat în piesă și mitul androginului…
– Teoria asta e veche, începe, cred, cu Platon…
– Exact. Ideea asta m-a cucerit la SK. Am cunoscut-o la New York, era mică de înălțime și avea un simț al umorului extraordinar!
– Nu mi-aș fi imaginat!
– Era de-o inteligență sclipitoare. Experimenta în tot felul și nu era niciodată mulțumită de ea și de ce vedea în jur…era pasionată de bărbați, de femei…vroia să-i înțeleagă…a murit pînă-n 3o de ani. A scris cinci piese, una e îngrozitoare, nu aș pune-o niciodată, cea în care o mamă-și omoară copilul!
– Deși ați montat Medeea…
– Da, vedeți, toate se leagă…textul ei m-a provocat să înțeleg unde se opresc tabuurile mele, limitele mele de acceptare, cînd să spun asta nu se poate! Asta nu se poate poți rosti cînd un text e profund imoral, profund negativ, și vrea să-ți demonstreze că ești un nimeni, pe lume. Ori, ea nu cred că a intenționat să ne arate asta. Pe de altă parte, Purificare era o provocare: nu știam cum s-o fac, de aceea am și vrut s-o montez!
– Argumentați foarte frumos ce și de ce ați făcut unele spectacole și după ce omul vă aude, își schimbă atitudinea…(A.Ș. rîde) Asta s-a întîmplat și cu Oedipe, și cu Lear – v-am auzit la noi la facultate, într-o întîlnire-, iar acum cu Purificare…și mă bucură că-ncep să înțeleg unele spectacole.
– Era un iad această piesă…mi-era și mie greață, actorii erau oripilați de ce trebuiau să facă pe scenă – să-și schimbe sexul, de pildă…
– …dar mai erau șobolanii care veneau să le mănînce organele amputate, băiatul care înghițea bomboane din noroi…brr!
– Le-am spus: ori avem umor, ori ne lăsăm de meserie! În unele seri se rîdea isteric!
– Cînd am văzut eu montarea, nu s-a rîs!
– Asta nu a fost bine. Fără umor, textul e aproape de obscenitate..
– Nu, nu avea umor în seara aceea…dar a fost și o secvență plăcută, în care o actriță frumoasă și talentată, a venit în sală, chiar în fața mea și mi-a propus să-i ating sînul…(suspin, nostalgic).
– Aha! (trece peste confesiunea mea frivolă) M-a mai atras cuplul frate și soră, aproape ca-n Romeo și Julieta (minus sexul). În piesa lui John Ford Păcat că-i curvă! este vorba de incest; S.K. s-a inspirat din elisabethani, din replica Iubește-mă, ori ucide-mă! Ați văzut spectacolul cu Andreea Bibiri?
– Nu, juca Anca Hanu…
– A, stați puțin, vorbim de-un alt spectacol! Nu pot uita cum Ion Cojar, care făcea parte din juriul UNITER, după ce-a văzut prima reprezentație, cu Anca Hanu, m-a întrebat, ca și dumneavoastră: „Andrei, dragă, ce te-a apucat să pui oroarea asta?” A doua seară a văzut-o cu Bibiri și a venit emoționat la mine, cu ochii-n lacrimi, zicînd „acum am înțeles!” Cu Bibiri înțelegeai transformarea spirituală. E ceva foarte mistic aici, e dificil să rămîi deschis, ca spectator: te blochezi în imagini. Dacă e jucată bine și publicul receptează bine. Și dacă există umor, el atenuează atrocitățile. (va urma)
