Am montat, în viaţă, de trei ori, Gogol. Şi mi-am dat seama că e nu numai genial autor de teatru dramatic, ci şi un surprinzător dramaturg pentru păpuşari & marionetişti! Mă mir că regizorii teatrelor pentru copii (şi nu numai), cei care zămislesc mirifice montări cu sfori & wayanguri, nu se gîndesc la marele dramaturg rus!
Nu vreau să reamintesc colegilor mei întru spectacole că Nasul, Mantaua, Jurnalul unui nebun, Nevski Prospect, Serile în cătunul de lîngă Dikanka ş.a. sunt excepţionale pretexte păpuşăreşti ; nu cred că ideea unei montări cu marionete a Sufletelor moarte ar putea părea bizară ; dar, ca regizor al Căsătoriei (pe care am realizat-o în două rînduri), vreau să propun, succint (căci nu scriu în limba mea natală!) cîteva sugestii de…păpuşerizare a comediei lui Gogol.
Nu sunt primul care vorbeşte despre absurdul lui Gogol ; nici despre anxietate. Dar cred că am întîietate în declararea eroului capodoperei, Podkolesin, burlac de vocaţie, funcţionar de gradul al şaptelea, un suicidal virtual, speriat de…ideea fericirii personale. Toţi – gogolieni de pe scîndură, ori gogolieni iliciţi, din scaunul de spectator – suntem obişnuiţi cu eşecul ; ce ne facem însă, cînd perversa fericire vine spre noi? Oare i-om putea face faţă?
De aceea, în montarea mea viitoare, cred că peţitorii piesei trebuie să-i stimuleze fantezia burlacului cu concretizări păpuşăreşti : o nevastă este o abstracţie; dar o femeie, în miniatură, concretă, pempantă, te poate stimula!…Deci, peţitorii îl momesc pe celibatar cu mostre de neveste, păpuşi deloc inhibante, care stau cuminţi în poala ta. De asemenea, cînd vorbeşte despre viitorii copii ai burlacului, peţitorul îi aduce-n scenă lui Podkolesin şi păpuşi mai mici, drăgălaşe, buclate, cu care eroul se va juca în voie, începînd să prindă gustul căsătoriei; dacă la început el nu vroia să audă de însurătoare, pe la mijlocul comediei, după ce-şi cunoaşte mireasa, declară cu un patos înduioşător :”…Dacă aş fi eu rege undeva, aş da poruncă să se-nsoare toată lumea!”…
Dar nici viitoarea mireasă, Agafia, nu e mai sigură pe ea : drept care, atunci cînd i se prezintă pretendenţii, eu cred că trebuie să folosim în scenă…tot păpuşi! Dacă mirii vor fi jucaţi, obligatoriu, de actori, dacă peţitorii musai să fie şi ei jucaţi de actori (în fond, ei trag sforile, la figurat : de ce nu ar face-o şi la propriu?), ceilalţi pretendenţi la mîna Agafiei nu ar fi rău să fie marionete! Cu atît mai mult cu cît autorul îi caricaturizează – unul e foarte gras, altul e foarte fragil, un al treilea e marinar scăpătat…Chiar marele regizor Efros spunea, într-un interviu, că Agafia ar putea fi „o păpuşă prostuţă” : noi ne mulţumim să descoperim că celelalte personaje sunt păpuşi! Păpuşi reale, care joacă în piesa lui Gogol şi păpuşi inventate de regizor, care apar în multele scene de vis (onirice) ale montării. Peţitorul, pre numele său Kocikariov,e un maître de jeu care are toată recuzita necesară convingerii clientului : baghetă magică, soţioare nostime de jucărie, copilaşi zulufaţi de jucărie, dulceţuri & texte afrodisiace şi, cînd clientul se-nfierbîntă, magul …le rade pe toate din scenă, cu un gest brutal. Burlacul simte, astfel, frustrarea, mult mai profund! Şi vrea urgent să se-nsoare!
Am încercat să pun în pagină cîteva sugestii de păpuşerizare a celebrei comedii gogoliene. Poate nu vor lăsa indiferenţi regizorii teatrelor de păpuşi, care, de multă vreme au înţeles că spectacolul pentru copii nu-i unul infantil, iar teatrul de păpuşi nu mai are nevoie de iepuraşi şi ursuleţi, ci de idei care neliniştesc, precum cele găsite în Marele Will, Moliere, Goethe, Gogol şi Kafka.
Bogdan ULMU
România