Umor
Cum nu se scrie un anunț funebru
Azi, am fost convocat la o ședință de familie. În asemenea ocazii, aflu că mai am familie. E bine că se-ntîmplă rar, căci evenimentele de genul acesta sunt mereu neplăcute.
Mi s-a cerut să scriu cîteva gînduri simțite despre dispariția unchiului Mizdea. Am încercat să scap, pretextînd că nu l-am cunoscut. Mi s-a replicat că nici pe Cehov nu l-am cunoscut, și totuși am publicat o carte despre el. Mi s-a dat un răgaz de o zi. O zi pentru patru rînduri, e suficient – mi s-a precizat.
Nu e, o să vedeți…. Am început cu înșiruirea capilor familiei, apoi am precizat că iubitul lor Grigore Mizdea a părăsit această lume ticăloșită, ușurîndu-și viitorul. Fix patru rînduri de ziar (la ora cînd scriu aceste rînduri, încă mai apar și cîteva ziare tipărite).
Am citit micuțul meu text familiei. Fiasco!
În primul rînd, au fost obiecții la ordinea citării membrilor familiei – de ce e pus vărul Costel, înaintea mătușii Adelaida etc.
Apoi, de ce-am zis că lumea ASTA e ticăloșită: ce, știu cum e ailaltă? Și ei, familia, sunt niște ticăloși, din moment ce acceptă o asemenea lume?
În fine, ce-i ironia aia ieftină cu viitorul: cum mai poate avea viitor, un decedat? Aici am răspuns că și Caragiale a-nceput să trăiască bine, după moarte: am fost neinspirat, căci verișoara Sulfina a leșinat, de indignare; iar nenea Pafnutie a-nceput să bea, scîrbit…
Nervos, le-am mai spus că da, sunt niște ticăloși și trăiesc într-o lume pe măsură. Bunicul a dat în Parkinson, iar unchiul Zenovie a scos pistolul și a tras. L-a omorît pe notar.
Acum, trebuie să mai scriu un anunț funebru…Ghinion! Dacă mă împușca, scăpam! …