(10 decembrie 1934 – 14 octombrie 1998)
Am avut șansa, în prima mea tinerețe, să o cunosc pe marea actriță Poldi (cum îi spuneau inițial apropiații, apoi și iubitorii teatrului) Bălănuță. Se întîmpla în perioada în care repeta Unchiul Vanea, la Mic. În cabina unuia dintre actori, am discutat despre textul lui Cehov. Eu aveam un caiet de regie de care eram tare mîndru; cu-atît mai bucuros am fost, cu cît marea actriță a fost încîntată de viziunea mea asupra lui Teleghin.
Dar întîlnirea cu Leopoldina Bălănuță a fost de durată. Ora de proximitate din cabina teatrului Mic a fost copleșită, calitativ & cantitativ, de sutele de ore pe care mi/ni le-a oferit artista pe scenă, în film, ori pe micul ecran.
Am văzut-o prima oară, pe scenă, tot la Mic, într-un longeviv spectacol, Doi pe un balansoar (alături de Victor Rebengiuc). M-a încîntat! Atît de tare, încît am revăzut montarea de trei ori. Erau excelenți, amîndoi (supravegheați de un mare regizor, Radu Penciulescu).
A jucat mult, mi-e imposibil să amintesc toate aici rolurile ei. O să aleg cîteva: Ca frunza dudului din rai a lui D.R.Popescu (avea o forță scenică pe care nu o arăta decît rar, în spectacole!), O batistă pe Dunăre – a aceluiași autor, în care făcea un rol de cvasi/compoziție memorabil, Medeea din Trilogia lui Andrei Șerban (aici avea o dăruire și-o descătușare a energiilor incredibilă!) sau…Dandanache, în Scrisoarea lui Purcărete (un travesti care a fost clou-ul montării, prin ramolismentul discret cu care Poldi dăruia personajul).
Cum se știe, și filmul românesc îi datorează mult, rolurile din Nunta de piatră, Balanța, Înghițitorul de săbii, Ion, Dincolo de pod aflîndu-se la antipodul celui cu care a debutat pe peliculă – Pisica de mare. Avea un calm aparent al interpretării, dublat de un tumult interior. Juca magistral suferința resemnată (Fefeleaga, spre exemplu) și durerea cicatrizată. „Gloria durerii” cum ar fi spus Tagore…
Și pe micul ecran a făcut o Efimiță inubliabilă, femeia din Oameni sărmani a lui Dostoievski și, cel mai popular spectacol tv, Carrè de ași în care interpreta…patru personaje.
Era și o mare recitatoare: pe lîngă Eminescu, pe care-l tălmăcea sonor Dumnezeiește!, a avut o relație caldă, scenic, cu Nichita. A ținut singură un spectacol de poezie la Mic (în regia Cătălinei Buzoianu) intitulat Ars amandi: o montare caldă, în care Poldi se apropia teribil de sufletul spectatorilor, reamintindu-le că iubirea rămîne, de la Ovidiu încoace, cel mai frumos dar al lui Dumnezeu. De altfel, fata de preot din Păulești avea un citat preferat, din Tarkovski: „Arta este ștafeta Dumnezeirii”.
Așa e!