Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
O istorie cu perdea
1981, toamna. Mă pregătesc să mă transfer, oficial, de la Teatrul din Petroșani, la cel German din Timișoara (după o adăstare de doar nouă luni). Mă despart greu de puținele cunoștințe agreabile, două actrițe, și cu actele de transfer în buzunar, plec în Capitala Banatului.
Mă duc la teatru și-l caut pe director. Secretara mă primește acră. Apoi, apare liderul trupei, Hans Linder, cu un surîs echivoc pe față și-mi spune că postul meu a fost…blocat, între timp.
Rămîn perplex. Mă scol cu greu de pe scaun și fug la un telefon public. Sun la Direcția Teatrelor și vorbesc cu Mircea Rădulescu, un om cumsecade și un amic de nădejde; el îmi propusese să plec la Timișoara…Mircea sună și el, peste juma de oră îmi spune să mă duc la Linder, că totu-i aranjat (mai ales că Hansi primise și un telefon de la șefa Culturii locale, agreabila doamnă Anca Augusta).
N-o mai lungesc: sunt angajat împotriva voinței directorului, cu un salariu mizerabil și fac naveta lunar, la București. Mi se caută locuință și, pînă atunci, să stau unde-oi putea. Pînă primesc apartamentul, puținele nopți timișorene le petrec în locuința unui fost camarad de armată, Tibi, impresar la secția de Revistă a Operei. Nu mai intru-n detalii, Tibi avea patru copii și o nevastă ciudată, așa că m-am bucurat teribil cînd Linder m-a anunțat că mi s-a oferit apartamentul, în centrul orașului, la 8 minute de teatru.
Ce casă frumoasă! Cu curte interioară, tavanul foarte sus, mare cu sobă pe lemne și cu vedere spre trei puncte centrale al orașului. Eram aproape fericit! Nicăieri nu avusesem o asemenea locuință!
La Timișoara am avut cea mai fructuoasă etapă a carierei mele regizorale: deci, nu l-am dezamăgit pe Hansi!
Dar altceva vreau să povestesc, ca să rămîn în anecdotic: directorul mă-ntreabă, într-o dimineață, dacă am observat că apartamentul are niște perdele frumoase, lungi, elegante. Răspund pozitiv. Și-mi spune, vag/jenat, că el le-a plătit fostului chiriaș cu 700 de lei și mă roagă să-i dau banii, cînd pot, măcar în rate. Promit.
Lunile trec, cîte-o sută, cîte-o sută, mă chinui să achit datoria. Într-o zi însă…bombă! Linder rămîne-n Germania. Nu-l regreta nimeni, cu-atît mai puțin eu, care aveam să-i mai dau 300 de lei pentru nenorocitele alea de perdele…DAR! (magicul DAR), peste vreo două luni, în ziua de salariu, mă caută un tînăr. Se recomandă: fiul lui Linder. L-a trimis tatăl lui, din Germania de Vest, să …recupereze cei 300 de lei pentru perdele! Ptiu, ghinionul naibii!
Îi spun că nu am acum, să vină luna viitoare. Tînărul, strîmbă din nas și zice că va veni. DAR…(iarăși, celebrul DAR!) simt că sunt privit insistent: întorc capul și o văd pe contabila-șefă care a urmărit dialogul. Mă cheamă-n birou și-mi spune, revoltată, că cum eu mai accept să discut cu fiul unui trădător de țară? Și ce să fac? – o întreb, avînd acum certitudinea că este securistă acoperită. Refuzați contactul! Chemați-mă pe mine, cînd mai vine.
Înțeleaptă povață! Așa am făcut. Data viitoare junele Linder a fost speriat atît de tare, de țipetele femeii (care striga lozinci gen „La moarte cu trădătorii de neam!”, „Să vină Securitatea!” etc.) încît n-a mai călcat prin teatru. După vreo trei luni, nici în România…