Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
Fetița – fantomă
Motto: Si non e vero…
2010. După ce a venit director la Teatrul din Giurgiu (se numea Valah; el i-a schimbat numele în Tudor Vianu), Mircea M. Ionescu, de care mă leagă o veche și frumoasă prietenie, m-a invitat să montez un spectacol pentru copii.
I-am propus trei titluri: după mici discuții, am convenit că vom face Ivan Turbincă. Era un text (al meu, după Creangă) pe care-l știam pe dinafară, deoarece îl mai montasem la Iași, Cluj și Brăila.
Mă duc să cunosc trupa: am picat într-un moment prost – în ziua aceea actorii tocmai fuseseră înștiințați că li s-a desfăcut contractul de muncă, urmînd ca teatrul să devină de proiecte (deci, nu mai primeau salariu, fiind plătiți de-acum pe contract de spectacol).
Mi-era greu să mă decid: comedienii erau nemulțumiți, îngrijorați, și numai de repetițiile cu mine nu aveau chef…În fine, fac distribuția, prima lectură și întreb unde-s cazat: aflu că în teatru. Care nici nu era teatru, ci o casă de cultură.
Cabina nu era prea prietenoasă și mai era și-un frig! (acțiunea se petrecea iarna). Decid să fac naveta Giurgiu/București, zilnic, timp de patru zile pe săptămînă. Doar masochiștii notorii ar mai fi făcut ce-am făcut eu: luam autobuzul de la mine de-acasă, din Domenii, pînă la Piața Victoriei; de-acolo, metroul pînă capătul Bucureștiului; în fine, microbuzul București/Giurgiu. După repetiție, traseul invers. A fost greu! Dar, o lună trece repede.
În fine, nu despre spectacol, ori deplasări, vreau să vorbesc: ci despre o poveste …paranormală.
Discutînd într-o zi, în pauza dintre repetiții, cu o actriță mai veche-n teatru (a lucrat cu mine și-n 91!), mă-ntreabă unde dorm: îi spun că acasă, în București. După ce mă privește lung și misterios, îmi spune că e o alegere înțeleaptă, deși obositoare.
Am vrut să aflu în ce ar consta înțelepciunea opțiunii. Ei bine, această talentată actriță povesește că acum cîțiva ani, în teatru a acceptat să doarmă un scenograf. Într-o dimineață a venit răvășit și-n pragul demenței la directoare și i-a spus că noaptea, cînd s-a dus la toaletă, s-a-ntîlnit cu o…fantomă fetiță!
A doua noapte, la fel. N-a mai stat o zi în Giurgiu: dar a rămas cu sechele – n-a mai putut face niciodată, scenografie. Cum intra într-un teatru, îi apărea în fața ochilor…exact, ea!
După această istorisire, convingerea mea de-a dormi-n București a devenit fermă.
Vi se pare credibilă povestea? Eu nu știu ce să cred…poate-s și influențabil!