Titlul consemnării mele vine și de la numele piesei: Captivi. Autoarea – Caliopia Tocală. Nume încă necunoscut în lumea teatrului, dar cu șanse mari de proximă afirmare.
Am citit cele trei piese ale autoarei: caz rar, ele există și-n variantă epică. Adică, după ce a scris romanele, autoarea a simțit nevoia transgresării lor în registrul dramatic.
Cazul nu e inedit: au mai fost autori care au simțit nevoia să urce pe scenă eroi din romane – Dumas, Tolstoi, Camil Petrescu…ori autori dramatizați (Cehov, Ibrăileanu, Rebreanu, Gabriela Adameșteanu și mulți alții).
Sigur, în textul destinat scenei, se simte firul epic. În plus, Caliopia Tocală are cultură; livrescul intervine în dialogul cotidian, permanent. Mai are o fantezie debordantă. În fine, știe să propună imprevizibilul. I-ar mai trebui un plus de claritate, ca totul să fie în regulă…
Revenind la Captivi (Editura Opera Magna, 2014): este un text în doar două personaje scenice, și-ncă cinci-șase extra-scenice. Asocierea cea mai măgulitoare pentru autoare aș face-o cu Samuel Beckett (Oh, les beaux jours!). Apoi, cu Dansul morții al lui Strindberg, Șase personaje…(Pirandello), Profesor doctor Omu (Camil Patrescu), ori Cameristele lui Genet…
Alternarea Ego-ului, cu Alter-ego-ul, cere o abilă decriptare nu doar din partea realizatorilor, ci și din cea a lectorului/spectatorului. Eroina are o voluptate a crimei, clamată într-una, dar nu este clară (nici măcar pentru ea!) dacă funestul act are loc în realitate, ori intră-n recuzita delirurilor personale.
Numai că aici, dincolo de ura femeii față de soț, mai există un joc al vieții și al morții, al realității și iluziei, al adevărului și minciunii, din care nu înțelegi ce e credibil în povestea citită; și nici autoarea nu vrea asta.
Secvențele mixează autori celebri – Proust, Flaubert, George Sand, savanți iluștri – Einstein, animale de companie dispărute și idei de revoluționare a …gastronomiei. Un merit al textului este că sugerează imagini scenice seducătoare: păpuși mecanice, o ciorbă uriașă începută…într-un uriaș acvariu, cărucioare de handicapați, tablouri misterioase, telefoane neclare, dragoste, ură și puseuri criminale care, repet, nu știi cît sunt de reale, ori doar subsumate ludicului.
O să citez două-trei replici din această complexă & complicată piesă, deloc neindicată montării, ca să fie mai clar, pentru cititori, stilul ei, lucirile livresc-absurde ale replicilor: „Vai, ce emoționată sunt! Marcel Proust se află-n casa mea. Ce păcat că are o atitudine mai specială față de femei. Ce să-i spun? Marcel Proust, temperatura de clocire la găini este de 37 de grade. La rață este de 39 de grade. La berze de 38, la lebede 39…”. Sau, tot a Isabellei, eroina principală: „Robert, coboară-mă de pe soclu și ridică-mă în cărucior./…/Ce ochi frumoși avea Marcel…Ochi în care pare că mai sunt niște ochi, în care iarăși se află alți ochi”…În fine, „te înșeli dragul meu, sunt moartă. Viața este o formă de existență, moartea la fel”.
Teatrul autoarei ieșene este pe cît de vizual, pe atît de anxietant, putînd oferi virtualilor realizatori satisfacții nebănuite: cu condiția să aibă feeling pentru complicații. Din viață și din text. Ulterior, de pe scenă…