G.Banu crede că scena actorilor din Hamlet e elocventă pentru importanţa cuvîntului în teatru.Regele nu reacţionează la pantomima propusă de histrioni : ci la textele care o explică! La fel, am continua noi, Hamlet nu se hotărăşte să acţioneze cînd vede fantoma tatălui, ci după ce îi ascultă cumplitul mesaj!
Numai că, de ce să nu privim şi reversul medaliei, foarte multele spectacole de teatru-balet, ori de teatru fără cuvinte (am făcut şi eu recent, un text de Ion Sava,în care textul propriu-zis ocupa 20% din durata reprezentaţiei!) din ultimii ani, se bucură de un succes aproape egal. Parafrazînd, am putea redefini reţeta „produsului” : unde-i noimă,nu-i tocmeală!
Ce ziceţi de declaraţia marelui, genialului Orson Welles : „Am trăit în viaţa-mi artistică 2% creaţie şi 98% şmecherie”?
Sigur că-n artă, ca peste tot, e loc de şmecherie.Sigur că şi Dali se juca în Jurnalul unui geniu. Evident că, după ce ajungi la un nivel de consacrare, îţi poţi permite să fii cît se poate de autodenigrator…
Dar o asemenea mărturisire,oricît de ludică ar fi ea,olecuţă tot te zgîlţîie…
Aviz multora dintre interpreţii rolurilor de pe scenă : „Un actor nu trebuie să uite niciodată – mai ales cînd face o greşeală. Altfel, nu progresează!”(Lee Strasberg).
Dar cîtă tărie de caracter îţi trebuie pentru asta, Dumnezeule!Cîtă luciditate!
Şi poţi fii atît de ticălos să ceri luciditate taman actorilor?!…
Se ştie că „actorii-s plămădiţi din materia viselor”(marele Will) ; dar receptorii reprezentaţiilor?Spectatorii?
În primul rînd, e bine să precizăm că există public de mai multe feluri ( ca la măcelărie, unde pe vremuri viţelul era desenat pe perete şi-mpărţit pe categorii). E un public ocazional,unul persistent – dar de proastă calitate şi unul, în fine, PROFESIONIST.Un spectator calificat,dacă ar avea bani şi timp, ar fi acela care, trăind în Iaşi,ia trenul spre Cluj să vadă spectacolul lui Tompa Gabor, apoi pleacă la Bucureşti să urmărească o nouă realizare a Cătălinei Buzoianu ( inutil să precizez că în oraşul său a epuizat afişul celor trei instituţii de spectacol).
Ei bine, un asemenea spectator( şi el creator de teatru,zău!) e plămădit,din efemera materie a reprezentaţiilor care l-au marcat!
Cînd moare un actor de geniu, se îndoliază, o clipă,lumea-ntreagă. Dar în ce nedrept anonimat dispar spectatorii de geniu!…
Revăd pe micul ecran Livada cu vişini a lui Harag ( spectacolul său testament). Finalul mă trimite la o comparaţie care-mi scăpase în cartea dedicată lui Anton Pavlovici : Firs e şi el un Berenger! Acel „Eu rămîn aici…aici!”,aduce cu”Nu mă dau bătut!” din Rinocerii.
Fac bilanţul montărilor mele : am depăşit 100! Mult – cum se zice-n Candide. Dar citesc cu groază că Paul Gusty, la 60 de ani, realizase…500! Imposibil de mult!-cum aş zice eu. Azi, din fericire, nu mai poţi semna regia la 500 de montări…
Nu e rău să ne-amintim, din cînd în cînd,că ştiinţa punerii în scenă,a evoluat teribil în mai puţin de juma’ de secol!Dacă am avea,printr-o minune,casetele cu spectacolele primilor noştri directori de scenă, am schimba multe judecăţi din Istoria teatrului!
Frumos spunea regretatul N.Carandino : „Nu întîrzie să bată şi pentru tine ceasul cînd CE VA FI prezintă mai puţin interes decît CE A FOST!”
Ştiu ; de aceea şi ţin acest jurnal…
Bogdan ULMU
(în anul 2000)