În fond,Strada Hanovra e un sirop.Dar unul care se ia cu plăcere,chiar şi de către… diabetici!Regizorul Hymas a ştiut, în 79,reţeta unui sirop care nu „expiră” nici în 2001 : 25% Lesley Anne-Down,25% Harrison Ford,25%Cristopher Plummer şi restul love-story pe fundal de război.Da, frumuseţea actriţei,muzica deja celebră şi acţiunea palpitantă(pe alocuri),fac tolerant cinefilul ,obligat să uite că romanul ecranizat era din seria Harlequin…
În fond, ce s-ar mai putea spune azi despre Papillon(Franklin J.Schaffner,’73)?Ţin minte că,în anul apariţiei în traducere română, era un roman la modă.Era de prost-gust să nu citeşti & comentezi cartea lui Chariere!
A venit, evident, ecranizarea : prima oară am văzut-o cenzurată(ţinea cu vreo oră mai puţin).La un moment dat, prin 95, aveam senzaţia că filmul se situează la marginea kitschului.Dar serile trecute,neavînd altă ofertă, n-am de lucru şi-l revăd :pelicula rămîne, confraţi întru Lumiere! Deoarece are o idee mare,idee demnă de Dostoievski şi Cervantes,de Hemingway şi Garcia Marquez,de Orwell şi Ken Kesey,idee veche, dar atît de nouă şi dragă nouă,celor care nu vom domni niciodată :omul nu poate fi lipsit de libertate.Temniţele-s numai interioare.
Cred că e cel mai mare rol din cariera lui Steve McQueen!M-a copleşit modul în care a reliefat nobila, să zicem,monomanie a eroului titular!
Finalul, în care obositul, îmbătrînitul şi îmbolnăvitul Papi se aruncă de pe stînci, în mare, cu pluta din nuci de cocos,ne ajută să sperăm că totul nu-i pierdut pe lumea asta.Poate nici pe cealaltă…
Cît am aşteptat să revăd Soţia ta necredincioasă(H.Zieff,’84)!Pe mulţi îi va mira, poate, confesiunea( presupunînd că există vreun nefericit pe lume care are timp de pierdut cu prostiile mele).
Dar iubesc acest film ne-celebru, din două motive :Dudley Moore(unul dintre cei mai mari,cei mai inteligenţi comici ai cinematografului,despre care se vorbeşte nedrept de puţin ) şi scena duelului cu viori.Degeaba trec prin film Nastassja Kinski şi Armand Assante : Dudley îi aşază-n plan secund prin jocul lui uluitor,mereu surprinzător, mereu poznaş şi necruţător!
Şi-apoi, să-ţi provoci rivalul la duel pe…Brams şi să-l înfrîngi cu arcuşul, mi se pare o idee genială, demnă de Clovnii lui Fellini, ori de zilele inspirate ale fraţilor Marx.Să nu mai vorbim de masca Purceluşului-criminal!De confuzia camerei video!De scenele de beţie!
Cîte secvenţe antologice are acest film care n-a făcut vîlvă…
Asphalt Tango(Caranfil,’97),cred că am mai spus-o, mi se pare una dintre puţinele pelicule de după 90,nedatate!Paradoxal,Telegrame,Moara cu noroc,O noapte furtunoasă , Porto franco,sunt actuale;Vulpe vînător,spre exemplu,nu!
Filmul lui Nae Caranfil(căruia i se poate spune şi…Caranfilm!)are ceva sincer,neplăcut de sincer, dar şi înduioşător de sincer.El prezintă dorinţa Domnişoarei Nastasia de azi de-a începe o viaţă nouă, într-o lume nouă.Numai că asta se obţine greu,cu varii sacrificii,cu umilinţe,cu deziluzii.Fără să fie defel didactic,Asphalt Tangou are ironie salvatoare şi măsură – calităţi rare în cinematograful nostru de după 90.
Mai are scene brutale,dar nu căutate;se mai zăreşte cîte-un sîn dezvelit – dar nu gratuit; se înjură şi aici,dar rar.
Într-un cuvînt,s-ar spune că intrăm într-o normalitate treimiistă…
Vă mai amintiţi pelicula lui Robert Benton,Nadine(1987)?Şi eu!
E atît de frumoasă Kim(Basinger,desigur!),încît poţi s-o revezi într-una…Şi Jeff Bridges e bătut de la începutul filmului, într-una, din cauza ei.Da’ merită!
Despre subiect…da’ ce mai contează…
Fugarii(Francis Veber,’89)are o calitate teribilă (dincolo de insolitul subiectului) : propune un trio de zile mari! Huiduma de Nolte,pricăjitul Martin Short şi excepţionala interpretă a fetiţei care refuză să vorbească, pînă spre finalul peliculei.
Cu un asemenea trio, chiar şi o telenovelă s-ar putea urmări, măcar cinci minute!
Bogdan ULMU
29 XI 2001