Sub semnul poruncii(Giulio Questi,’77)e captivant prin story – paranormal & cărturărie.E plin de aluzii livreşti(cea mai des repetată :jurnalul lui Byron) şi intră chiar în… spiritism,la modul plauzibil.
Mai sunt minunaţi actorii din rolurile principale : R.Powell,Sofia Ricci , M. Bou -quet.Interioare luxoase,erotism rafinat şi crime, din sfert în sfert de oră,acceptate de regula jocului,cam ca la Numele trandafirului.
Ergo : de revăzut, oricînd…
¤
Vărul Vinny (J.Lynn,’92) rămîne un film de duzină,salvat prin răsturnarea de situaţii finală. Joe Pesci nu are greutatea de azi,nici umorul din Singur acasă(spre exemplu),iar Marisa Tomei este decorativă şi…şi-atît.
Cuplul tinerilor ghinionişti nu se reţine, în schimb, chiar cvasi-manierist, e memorabil personajul judecătorului sastisit de escroci,şmecheri & diletanţi.Într-o vacanţă în care chiar n-ai alte oferte,Vinny devine pasabil…
¤
Peţitorul(Mark Joffe,’97)are pitoresc(deh,Irlanda,peisajele-i montane şi muzicile-i tem -peramentoase),puţin umor, puţin atac social-politic şi,un strop de duioşie,adus de figura peţitorului dezinteresat care moare înainte de-a-şi vedea realizat ultimul proiect.
Se descurcă şi interpreta rolului principal -Janeane Garofalo ,chiar dacă fizicul nu o avantajează, în mod deosebit…
¤
Revin asupra unui film important al cinematografiei autohtone :De ce trag clopotele,Mitică?(Pintilie,’81).Important,dar nu reuşit – ştim deja că multe mari ratări au valoare,în timp ce pelicule cuminţi,izbutite, dar cu o miză minoră, pier în negura deceniilor(la film e mai greu să spui „a veacurilor”).
Ecranizarea – interzisă la vremea respectivă – e importantă fiindcă propune un mod completamente nou de a aborda comicul caragialean.E ceva feroce în „vesela” lume a comediilor şi a schiţelor.E sînge, e mizerie,ceaţă(la propriu şi nu numai!),e noapte, e isterie,e sangvinitate anxietantă,e o violenţă care iese dintre rufe murdare şi patimi (pardon de expresie!)…băloase!
Mai e o permanentă supralicitare a mizei fiecărei secvenţe în parte – excelentă, ca exerciţii studenţeşti, de exemplu.
Din păcate, sonorul e catastrofal şi-n acest film(ca-n 50% din producţiile autohtone ale ultimilor ani!),imaginile – ilizibile în foarte multe cazuri,actorii joacă nu cu credinţă, cu demenţă – s-ar putea spune(depăşind noima relaţiilor stabilite între ele)şi un neplăcut sentiment de jenă îţi rămîne în memoria foarte recentă, după isprăvirea comediei!…
Am simţit nevoia să-mi exprim punctul de vedere fiindcă, în Anul Caragiale, mulţi se contrazic pe acest subiect, dar uită să explice de ce filmul este fie „capodoperă”,fie „greţoasă imbecilitate”…
¤
Patch Adams – un doctor trăsnit(Tom Shadyac,’98)rămîne inteligent şi plin de umor,tuşant sentimental şi cu o miză extraordinară :chiar, de ce să facem medicină numai cum am învăţat la facultate?În mileniul în care naturismul, vracii,homeopaţii,adepţii efectului placebo ş.a. au mînă liberă(şi victorii notorii),nu mai are voie să pară scandaloasă metoda doctorului Adams – bufon şi samaritean eficient,în cele din urmă.
Robin Williams e expert în astfel de roluri.Aşadar,ne copluşeşte cu haru-i recunoscut,şi de data aceasta….
¤
Dolce far niente(Nae Caranfil,’99)este o peliculă impecabil realizată.Cu un subiect universal-valabil(o vizită a lui Stendhal la Terracina,într-un moment nepotrivit),cu o organi -că împletire de teme gustate de orice public – erotism,politică,aventură,muzică – şi cu o dis -tribuţie bine făcută(cu actori notabili, fără a fi glorioşi – excepţie făcînd doar Giancarlo Giannini).
Sunt bine alese decorurile,atent realizate costumele şi,chiar dacă nu uluieşte prin origi -nalitate,Dolce far niente arată lumii întregi că şcoala noastră de film are şi curajul de-a depăşi temele estice,balcanice,şi pe cele ale tranziţiei post-decembriste.
Iar meritul regizorului constă în faptul că aici este un cu totul altul,faţă de producţiile-i anterioare.E ceva,nu?!
¤
Deşi subiectul e consacrat de Chaplin,merită să vezi – da’ nu prea des! –şi Nu suntem îngeri(N.Jordan,’89).Aceeaşi confuzie între puşcăriaşi şi preoţi,acelaşi tip de qui-pro-quo,cam aceeaşi alonjă artistică – cu un amendament :transformarea infractorilor în oameni cinstiţi se face cu abilitate,abia în final, după multe tentaţii, scene hilare şi ocazii – limită.De Niro,Sean Penn,Demi Moore – previzibil de buni.
Sau,doar previzibili…