Dramaturgul T.Mazilu s-a născut la Bucureşti,pe 11 august 1930.A absolvit liceul în 1945,iar mai tîrziu termină o facultate mun -citorească(lucru de mirare la un ins atît de aplecat spre filosofare şi subiecte elitare!).
A semnat publicistică în Tînărul muncitor(1947-1949)şi Scînteia tineretului(1949-1959). A susţinut,multă vreme, o rubrică săptămînală în revista Flacăra.
Ca satiric se anunţă prin volumele Insectar de buzu -nar(1956)şi Galeria palavragiilor(1957).Apoi, îi apar volumele de povestiri care l-au consacrat în arena literaturii :O plimbare cu bar -ca(1964),Vara pe verandă(1966),Proză satirică(1969), Pălăria de pe noptieră(1972),Înmormîntare pe teren accidentat(1973), Iubiri contemporane (1975),Elegie la pomana porcului(1976), precum şi romanul Într-o casă străină(1975).O parte din prozele strînse în volum devin,peste ani, piese de teatru.Iar romanul Bariera (1962)va fi ecranizat.
Despre proza sa,Marian Popa(în „Dicţionar de literatură ro -mână contemporană”,ed.Albatros,1977)spune că „aici contrastul co -mic între aparenţă şi esenţă prezintă particularitatea că esenţa devine aparenţă şi invers,într-o dialectică socială a degradării sau deformării valorilor”(p.341).Iar referitor la teatru, acelaşi critic şi istoric,în opul citat,subliniază :”comicul se situează la marginea dramaticului, distanţa dintre sinceritate şi impostură fiind anulată.Personajele sale trăiesc pozitiv,NEGATIVUL(s.n.)şi invers,în absenţa unei posibili -tăţi obiective de control a comportamentului.Degradarea insesizabilă a fondului sufletesc pînă la transformarea lui într-o formă, are drept efect vizat stereotipia actelor în existenţa familială şi socială” (pp.341-342).
¤
Studentul- actor care se încumetă să interpreteze un personaj mazi lian, riscă de două ori :ca iubitor de teatru şi ca fan – Mazilu.
Afirmaţia, mai ales venită din partea unui învăţăcel, riscă şi ea, la rîndu-i, să şo -cheze.Dar ce nu stă sub semnul riscului, cînd îţi pregăteşti lucrarea & spectacolul de licenţă?!
Mai întîi,să lămurin un aspect delicat : este autorul nostru un continuator?Un precursor?Un uşor clasificabil?Un dramaturg care creează şcoală?Un mereu actual?Un greu de jucat după 89?(cum sunt,vai!,70 % dintre contemporanii lui de scris destinat scenei).Lasă el libertate regizorului (şi actorului) ?E univoc?E teatral (scenic)? E uşor decriptibil? Cade-n manierism? E mereu un altul?Aduce un suflu nou în dramaturgia naţională ; dar a reuşit, pînă la moartea-i destul de nerăbdătoare,să se şi autodepăşească,în ultimii ani de creaţie? A fost- şi mai e un -incomod politic?Cere montări monumentale, ori intimiste?E universal – ca opţiuni tematice, ori autohton? Are şi azi succes la public?(cum avea în epoca 65 – 89)?…
Cîte interogaţii s-au adunat! Şi cine le poate răspunde?
Pe de altă parte, dacă nu ţi le pui,îl poţi înţelege?
Să le luăm pe rînd, şcolăreşte, căci tot suntem în ultimele săptămîni de facultate , lîngă un prag existenţial şi artistic,de la care incertitudinile noastre îşi vor schimba substanţa.
Privind înapoi fără mînie,vom constata,curios lucru!,că acest important comedi -ograf nu descinde …din nimeni!Blîndul limbaj de lemn al istoriei teatrale înpămîn -tenise obiceiul filiaţiilor :Moliere venea din Plaut,Caragiale se trage din Alecsan -dri…Mirodan – din Sebastian…Lovinescu şi Dolfi Solomon– din Camil Petrescu ş.a. m.d.Pe ce filieră ar fi aterizat,deci, în spaţiul dramaturgic autohton,Teodor Mazilu?
Din conu’ Iancu –exclus(chit că şi la el există şarlatani,nebuni făţarnici şi cabo -tini); din veselul bard – nici atît( moldoveanul Bazil neproblematizînd şi nerezonînd metafizic); autorul de care ne ocupăm nu are nici sensibilitatea lui Sebastian, nici can -doarea lui Victor Ion Popa,nici meşteşugul lui Mircea Ştefănescu,nici livrescul lui Ra -du Stanca,ori alonja experimentală caracteristică lui Ion Sava…nu seamănă nici cu Băieşu,D.R.Popescu,Sorescu,Guga,Naghiu,Everac.
Şi totuşi, frînturi de situaţii, replici,idei din Patima roşie,ori Gaiţele;piesele lui Eftimiu sau Ion Luca;verva lui Muşatescu şi filosofarea lui D.Solomon;sarcasmul lui Tudor Popescu şi absurdul lui Ionesco,Naghiu(mult mai tîrziu, Vişniec),parcă se aud în spatele vocilor eroilor noştri!Nu există pe lume autor neînregimentabil în curente,stiluri, grupări,şcoli,epoci : nici Mazilu nu poate scăpa.Dar,cum se vede, la el alinierea comparatistică devine olecuţă mai anevoioasă…
În ce curent poate fi încadrat,definitiv?(din moment ce a plecat dintre noi, de peste două decenii!) . Greu de spus : nu imposibil.Pe la începuturile sale –deloc senine! –critica încerca să-l salveze de cenzură, atribuindu-i virtuţi social-cetăţeneşti :”…dra -maturgul urmăreşte pseudomorfozele şi metamorfozele parazitului social,din plăcerea de a examina această saprofită curioasă şi pentru a-i studia natura vătămătoa -re”(Valentin Silvestru – PREZENŢA TEATRULUI-ed.Meridiane, 1968,p.197). Nouă ani mai tîrziu, ideea era vag nuanţată într-un fel de curs de teatru românesc con -temporan :”…Comediile lui sunt rezultatul observării ridicolului unor acte şi situaţii cu frecvenţă cotidiană, pe o arie cuprinzătoare şi au în general,ca eroi, tipuri cu o spiri -tualitate submediocră. /…/ Face simultan proces realităţilor,cît şi posibilităţilor,în numele adevăratei umanităţi surprinse să constate existenţa unor asemenea inşi şi ma -nifestări.”(Virgil Brădăţeanu –VIZIUNE ŞI UNIVERS ÎN NOUA DRAMATURGIE ROMÂNEASCĂ –Ed.Cartea Românească,1977, p.298).
Cam în aceeaşi perioadă, încep să apară trimiterile la Ionesco :”…La Mazilu ab -surdul decurge din comismul(sic!) personajelor sale,personaje care exprimă reflexe întîrziate ale unei alte lumi,în lumea noastră, lume al cărei sens şi raţiune constă în dezvoltarea tot mai deplină a valorilor”(Andrei Strihan – CONTURURI SCENICE – ed. Eminescu,1975,p.69).
Ciudat!Vrînd să-l salveze de ochiul vigilent al Direcţiei teatrelor din fostul C.C.E.S., anumiţi critici i-au făcut un deserviciu,postum!(dar nu avem tocmai noi -care n-am apucat,lucizi, acele vremuri-căderea de-a-i judeca…).
Cu-atît mai mult cu cît, tot A.Strihan,în acelaşi volum,doar cîteva pagini mai încolo, rediscută subiectul sub supratitlul Teodor Mazilu şi teatrul filozofic,citînd din Don Juan… un pasaj aferent mitului :”Miturile sunt rodul fricii voastre de viaţă,nătărăilor, şi al laşităţii care se numeşte fantezie”(op.cit.p.77).În fine, ultima lucrare de proporţii dedicată dramaturgiei noastre contemporane(cea a lui Mircea Ghiţulescu,apărută la editura Albatros în anul 2000)trece opera de care vorbim la „existenţialismul satiric”(v.pp.257-268).
O chestiune delicată :s-a mai vehiculat ideea creerii unui stil Mazilu şi-a unei poietici,şcoli(estetice,dramaturgice)Mazilu.Faptul -în a doua lui parte- rămîne incert.Cred că el apare lucid comentat(poate chiar… deranjant de lucid!),într-un arti -col scris de Virgil Munteanu şi publicat în revista Teatrul din aprilie 1979 :” …Am putea spune că Mazilu a făcut şcoală,dacă învăţăceii şi-ar fi întrecut maestrul sau dacă maestrul s-ar fi întrecut pe sine”.În doar şaisprezece ani de publicat teatru(prima sa piesă apare abia în 1964,iar ultima în 1980),maestrul n-a mai găsit răgazul autodepăşirii, ocupat ,pesemne,cu sîcîitoarea problemă a depăşirii prejudecăţilor re -ceptorilor din jur…
Cartea de teatru
Recitindu-l pe Mazilu(II)
Un alt răspuns încă aşteptat,ar fi : mai e actual Mazilu?Mai e jucabil şi în mileniul trei?(ştiut fiind că o groază de scriitori pentru scenă,unii din ei – intens mediatizaţi între 1960-1989,nu mai pot vedea, cu nici un chip, luminile rampei ;cîteva exemple :M.Beniuc,Maria Banuş,M. Davidoglu,Vasile Rebreanu,Gh.Vlad-incredibil de jucat într-o perioadă!, I.D.Şerban, E.Barbu, Mircea Bradu,Corneliu Leu, Al.Căprariu , I. Coja,Mihnea Gheorghiu, Şt.Haralamb,Th.Mănescu, E. Lumezianu,Doru Moţoc, Eugenia Busuioceanu,-culmea,chiar Marin Preda!, Dan Tărchilă-parţial,Platon Pardău, Mihai Georgescu ,H.Limona, Tudor Băran,Constantin Chiriţă,Ilie Cristescu-Domaşnea, D. Bobircă, Fl. Năstase(toţi trei necunoscuţii,culmea,jucaţi la Teatrul Mic!),E. şi N.Roşu,Gh. Dumbrăveanu, V.Em. Galan,Bursan şi Panco(1000 de spectacole la Comedie!),Sidonia Drăguşanu,Rodica Padina,Corneliu Marcu Loneanu etc.).
Da,ca şi Lovinescu(minus două-trei lucrări),Vişniec sau Solomon,Naghiu şi Valeriu Sârbu,Al.Sever şi Leonida Teodorescu,deci, ca orice dramaturg care n-a scris, pe-atunci, piese de actualitate,e actual.Chiar schimbînd detalii insignifiante – numele unei cooperative, cifra unui salariu,ori funcţia unui inspector.După 90 s-a montat la noi Mazilu, chiar dacă nu tot atît de des ca înainte; e o dovadă.
Lasă libertate de acţiune,un text de Mazilu,realizatorilor spectacolului?Chiar… prea mare.Zgîrcitele paranteze(doar 23,spre exemplu,în Împăiaţi-vă iubiţii!),permit o terifiantă libertate de abordare & fabulare,pe tema propusă.Dar nu-i simplu să inventezi,pe canavaua oferită de un scriitor căruia i s-a reproşat tocmai…lipsa invenţiei!
Discuţia(din text) este meta-scenică ; seamănă cu secvenţele celebre de alcov din proza lui Camil Petrescu – cu mica diferenţă că aici bărbatul nu-i e (realmente) superior femeii.Piesa Împăiaţi-vă iubiţii(text pe nedrept ignorat de critică şi teatre-doar două montări,în trei decenii!)se petrece în garsoniera unei actriţe de mîna a doua.Mazilu dă numai două repere scenografice :1)”obişnuita boemă feminină şi artistică”;2)”cîteva rochii aruncate pe un fotoliu”.Atît!
Nici în Sofocle nu există un exces de indicaţii de regie!Nici în Shakespeare sau Aretino!Dar cît de mult ajuta, spre exemplu,Camil(fiindcă tot l-am pomenit!) acto -rul,cu minunate-i didascalii!Ce diferenţă între „Sună telefonul”(la noi) şi „cu o ironie teribilă,de mort”; „mîngîietore,dar fără calinărie”;”plimbă o privire ca o amară învi -nuire” ; „răsucit,scăzut iar,în el însuşi”ş.a.m.d.(la el)!Noi,nu primii în lumea teatrului,a trebuit să ghicim ceea ce dramaturgul n-a mai avut răbdare s-o facă : didascaliile.
¤
Textul de care ne ocupăm se-nscrie într-o arie tematică seducătoare : piesele despre lumea artei.Aici,pe sărite, am putea aminti Pescăruşul lui Cehov,Cabala bigoţilor a lui Bulgakov,Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello,Cabotinul lui Osborne,Răzbunarea sufleurului de V.I.Popa,Iată femeia pe care o iubesc de Camil Petrescu şi multe altele.
Mazilu însă prezintă o altă particularitate :nu-i scenic.N-are teatralitate, fireşte,teatrul acesta,dar nici nu dă sugestii de imaginat, de construit acţiuni,de in -trodus eroi extrascenici sau de apelat la emoţionante semne teatrale.Cred că principala sarcină, în realizarea unui spectacol Mazilu,e să-l citim,nu să-l recitim.Libertatea de abordare, de care vorbeam mai sus, pe mîna unui neinspirat se poate dovedi…catastrofală!Mazilu cere,cred eu, interpretul tip Tristan(fidelul),nu Don Juan(disponibilul).Marile mişcări, şocantele sugestii, trebuie să se desfăşoare în interior, nu prin efecte de lumini,alergături şi manevre de decor.Deocamdată,sarcina exegetului treimiist este să decripteze piesa,nu să propună mizanscene inadecvate sau exhibiţii tip Commedia dell’Arte…
Dar chiar e ermetic, acest autor?Ce înseamnă,de fapt titlul farsei cinice alese ,aici,de noi? ”Nu e nimic criptic în Frumos e în septembrie la Veneţia,cele două personaje turistice dilogînd delectabil,în chietudine,pe terasa unei pensiuni italiene,într-un crepuscul autumnal”(V.Silvestru-cronică la AVENTURĂ ÎN BANAL-rev.”România literară”,9 nov.1978).Remarca ilustrului teatrolog rămîne valabilă pentru toate celelalte piese – mici sau mari – ale comediografului.Conflictele-s limpezi,poate chiar simpliste,uneori,acelaşi duo abject,ipocrit,pragmatic,cvasi-senzual urmărind o soluţionare optimă a dialogului început.Decorul devine puţin important şi costumele,de asemenea, n-au relevanţă.Nici anul nu e specificat. (va urma)
Cartea de teatru
Recitindu-l pe Mazilu(III)
Aluzia politică la Mazilu era ,şi pînă-n 89,cum e şi azi,secundară ; autorul ata că vicii umane,nu Dictaturi sau sisteme(guverne) corupte(chiar dacă în deceniul şap te, montarea lui Pintilie de la „Bulandra” a fost oprită).
E drept, prin anii 80,actorii şi regizorii strecurau „şopîrle” în Proştii sub clar de lună ,Aceşti nebuni făţarnici ,O sărbătoare princiară sau Mobilă şi durere ; textul permite orice,iar publicul dădea buluc la spectacole,pe vremea comunismului, şi pentru asemenea aluzii.
Azi însă, un Mazilu politizat ar fi o enormitate.
¤
Ce ar mai fi de precizat,în momentul în care,rezolvînd – în mare – problema situă rii autorului în context teatral(bifurcat:teorie şi practică) naţional,ar urma să stabilim temele, ideile, procedeele lui preferate.Găsind un model, nu ne rămîne decît să-l adap –tăm la fiecare text(Mazilu neputînd,ori nevrînd să facă prea multe variaţiuni pe tema predilectă).
Piesele lui demarează,aşa cum observa şi M.Ghiţulescu,cu „o conversaţie plată presărată,imperturbabil,cu locuri comune şi stupidităţi”.Nici Împăiaţi-vă iubiţii! (publicată-n 71 şi reprezentată în 79)nu face excepţie de la regulă.Dar să revenim la „decriptarea” bizarului ei titlu : ce vrea el să spună?
Nimic mai simplu :ca să fie agreabili, musai ca partenerii de cuplu(iubiţi,soţi)să fie …împăiaţi!
Doar aşa nu-s agasanţi, violenţi, ingraţi,escroci, ipocriţi,geloşi, invidioşi , veninoşi,calomniatori,imperfecţi sufleteşte.Logica lor este, de cele mai multe ori,în –toarsă pe dos.Lumea-i răsturnată aici şi eroii pun probleme care, în realitate,ar scan daliza cohorte de tinere îndrăgostite şi cîrduri de macho treimiişti!
Pe de altă parte,există la eroii noştri,un tip de filosofie delicios(sub aspect lite rar),dar inacceptabil moral ; un tip de asociere savuros,dar indignabil(pentru tra diţionalişti).Personajele vor şi miros de liliac,şi furt din avutul obştesc ; şi maşină la scară, şi eternitate; ei sunt solii inatacabili ai compromisului permanent, cinetic, scu zabil.Sistemul de valori propus de mazilieni este separat de reala axiologie.
Şi dacă logica-i răsturnată, Paradisul şi Infernul nu pot rămîne nici ele la polii cutumiari!E greu de spus dacă aceşti nebuni făţarnici îşi doresc,sincer, Raiul.Şi-n fond ,pentru ei nu există nici trecut, nici viitor – deci problema devine specioa -să.
Important este conflictul lor exterior şi interior,cu partenerii de text,cu eul inte rior,cu instituţiile „bau-bau!”:procuratura,controlul financiar,poliţia,Starea Civilă, cri tica de specialitate.”Ei sunt victimele unui conflict autentic(trăit interior)între mi zerabil şi sublim,diurn şi etern.Fără acest balans fragil,noutatea satirei lui Mazilu n-ar fi existat./…/Ei se află,efectiv,într-o situaţie limită,dar miza este derizorie.În interiorul sistemului lor insolit de referinţă,eroii lui Mazilu au o logică impeca –bi lă.Sunt fiinţe dotate cu o raţiune fără cusur,raţionaliste prin vocaţie.Numai că ra –ţio namentele lor,perfect valabile în ordinea logicii formale,par aberante în sistemul uzual de referinţă”(M.Ghiţulescu ).
Tocmai credinţa cu care rosteşti replici ilogice,dar corecte într-o logică formală, ridică prima dificultate în apropierea de eroina piesei Împăiaţi-Dacă regizorul cu care Emilia discută,în piesă, o acuză într-una, pînă-n ultimele replici ,are şi ea dreptul s-o facă?Va rosti textul detaşat,în răspăr,sau cu convingere?E chiar atît de frivolă şi lipsită de gîndire, de profunzime,de aptitudini actoriceşti,de sta tornicie – ori gelozia din el augmentează discretele ei slăbiciuni?
Răspunzînd la această primă întrebare, drumul către personaj devine mai drept.
¤
PENTRU NOIEMBRIE _ C.Lit.!!!
IV.Alt obstacol : condiţia ei socio/profesională.Emilia e actriţă.Dar nu o mare ac –triţă(„nu fi necăjită că n-ai talent.Mărită-te cu mine!”-Valentin)..Atuul personajului rămîne ,vai!,corpul.
E şi disponibilă erotic.Poate chiar face un fel de barter : schimbă favoruri sexuale, pe roluri.Ori pe turnee în Occident(unde nu vrea să rămînă, fiindcă are o mamă în ţa –ră).Nu e prea inteligentă, e intuitivă,e vicleană, e dependentă mereu de un om inte ligent, de un Pygmalion care s-o creeze şi recreeze, într-una.S-o pună în valoare. ”Erai o biată actriţă din Deva,greoaie,cu o voce de lemn,care-l confunda pe Pirandello , cu Goldoni”(o acuză Valentin).În interviuri spune „numai tîmpenii”,nu ştie să pronunţe corect franţuzeşte,are o voce „dulce,catifelată,care nu refuză pe nimeni”,nu e-n stare ni ci măcar să promită că-şi va înşela iubitul…fără regrete!
Dacă ar fi să-l credem pe misoginul(oh,cunoscutul misogin din toate piesele lui Mazilu – mai periculos aici,deoarece are şi cultură, şi inteligenţă!)ei partener,e făcută „pentru a fi cumpărată”,şi visul ei secret e să devină „marfă,nu om!”.Nici măcar de plictiseală n-o suspectează regizorul Valentin,fiindcă „plictiseala e un semn de pro gres”!
Şi totuşi, e şi oarecare exagerare în spusele regizorului din piesă, din moment ce el îi declară că o iubeşte cu disperare şi o cere, în repetate rînduri de nevastă;iar ea ac ceptă, în final,propunerea lui, deoarece – devenind sinceră –recunoaşte că-l iubeşte a –tît de tare, încît îi e dor şi de …frica lui de moarte,dar şi de ura lui!,”o ură is –pi titoare!n-aş putea trăi fără ura ta!”…
Ca-n Dansul morţii lui Strindberg,ca-n piesele lui Albee,ori ca în mult mai blîn dul Mic infern(al lui Mircea Ştefănescu),eroii se desfiinţează o piesă întreagă, îşi a runcă, unul altuia,în faţă, fără menajamente,cele mai cumplite acuze,pentru ca-n fi nal,”resemnaţi”cum indică ultima paranteză a scriitorului, să recunoască, obosiţi,că se iubesc.Regizorul Valentin iubeşte-n ea,desigur, frumuseţea-i exterioară, dar şi tan –dreţea,simţul filial( şi pe cel matern, declarat), pasiunea ei pentru meserie,vocaţia de a mantă şi virtualitatea de soţie (cu care nu-ţi e ruşine să ieşi în lume…).
De aceea,finalul,concilierea,pare chiar un gest de superioară sinceritate,ori e o slă bire a vigilenţei?O oboseală temporară?O epuizare momentană a arsenalului vi tuperant?
Şi mergînd cu biografia personajului, mai departe ,după căderea cortinei : căsă –toria dintre Emilia şi Valentin va fi una fericită?va rezista?rolurile pe care el i le va da alteia, mai talentate,nu vor fractura această legătură oficializată?La mînie, rezerva de venin, a fiecăruia, nu va fi folosită, din nou, pentru pamflete conjugale?(cu atît mai mult cu cît, în tot teatrul lui Mazilu, nu există o singură familie armonioasă!).
Cred că finalul trebuie să rămînă deschis.Iar, tentantă actoriceşte(şi impor –tan tă,pentru evitarea monotoniei) este complexitatea eroinei,acel amestec – care se cere impecabil dozat – de ură,indiferenţă şi iubire.Renunţînd la maniheism( aşa cum unii critici nu au putut s-o facă, nu doar din dorinţa de-a nu complica situaţia auto –ru lui,într-o anumită perioadă),nu vom repeta că „personajele sunt create cu mînie şi dez gust”(v.vol.Aceşti nebuni făţarnici –ed.Eminescu,1986,p.400),ci vom lăsa ci titorului(spectatorului )libertatea să decidă.
Din punctul nostru de vedere,Emilia e histrionică şi-n viaţă şi, deci,e plauzibil să ascundă-n forul ei interior o cochetă,o cinică şi o sentimentală( în funcţie de re plicile partenerului şi situaţiile propuse de pedagog).
Deşi rar reprezentată,Împăiaţi-vă iubiţii! oferă, oricărui om de teatru, prilejuri de meditaţii profitbile pe seama clasicului ramificat- conflict dintre ură şi iubire, dintre hedonism şi castitate,dintre profesie şi familie,dintre sinceritate şi cabotinism.Găsind măsura exactă a balanţei artistice şi noima acţiunilor eroinei,pesemne că munca asu pra rolurilor maziliene, nu se va fi dovedit zadarnică…