Am colaborat, ca regizor, în cei 40 de ani de lucru în circa 30 de teatre, cu vreo 400 de actori. De la veterani ai scenelor prin care-am trecut, la studenți/actori; de la comedienii de tip vechi, la cei moderni, nonconformiști; de la histrioni agreabili, cu care se lucra minunat, la unii imposibili, schizofrenizați de roluri și relații cu partenerii/managerii. Am iubit circa zece actrițe și am urît cam tot pe-atîtea.
Dar cel mai interesant a fost faptul că eu însumi am jucat, în cîteva montări profesioniste. Nu prea multe, dar suficiente ca să știu cum e. Am jucat nu fiindcă îmi doream neapărat să fac și actorie, ci fiindcă, în momentul respectiv, nu era altă soluție: dacă nu jucam eu, reprezentația nu se ținea. Sau premiera nu ar mai fi ieșit. Și un director de teatru cu vechime m-a învățat că nu e bine să trimiți publicul acasă, fiindcă-l pierzi. Cred că avea dreptate…
Voi vorbi doar despre ultima reprezentație în care am apărut pe scenă: A sosit trăsura domnului, după Feydeau. Un spectacol de public, o comedie bine scrisă, o trupă care juca excelent. Se rîdea cam la două minute, ceea ce-nseamnă că merita efortul…
Aveam și noi, pe scenă, motive diferite să ne amuzăm: la o repetiție, actrița din rol principal (Leontine) a vrut să se-așeze pe scaun, dar scaunul era …cam la 30 de centimetri mai la dreapta. Este o actriță ciudată: rîde la accidente. Cînd s-a văzut pe jos a început să hohotească cu poftă, incontinent, de a trebuit să dau pauză…
Tot ea avea o scenă în care mă prindea cu minciuna și-mi arunca-n cap, chipurile, niște cutii de conserve, nedeschise. De-obicei, încerca să mă menajeze. La premieră însă, prima conservă am primit-o-n frunte, iar a doua-n coaste. Pe a treia a reușit s-o arunce, Slavă Domnului, peste umărul meu stîng…
Fiind un veritabil magnet al accidentelor, la o altă reprezentație a mîncat compot de gutui (recuzită consumabilă!) cu…detergent de vase. La cîteva replici chiar scotea clăbuci, spre uimirea celor din scenă (recuziterul spălase farfuria, dar omisese s-o mai și clătească!). În fine, la unul dintre spectacole se simțea rău și, la pauză, a cerut o pastilă pentru durere de cap. Același recuziter (greu de înțeles) prompt, ia dat pilula. Era Xanax! Ultimul act l-a jucat au ralenti, durînd cu 15 minute mai mult…
Dar și colegul nostru de scenă, interpretul lui Moricet, a pățit ceva oarecum nostim: la premieră trebuia să aibe o scenă cu un actor mai tînăr, care ca să scape de el îl lovea cu o floare. Floarea însă era din plastic dur și după cîteva lovituri trase cu forță, actorul nostru s-a trezit că sîngerează.
E bine să fii și actor: cunoști viața secretă a spectacolelor, nu?!…