Din istoria subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
Anii 1965-1995. Actorul din titlu nu exte foarte cunoscut; exceptîndu-i pe ploieșteni și pe amicii lui Sebi Ștefănescu, puțină lume a auzit de el.
Deși era dintr-o familie oarecum celebră: tatăl său fusese un mare traducător; fratele și sora – actori la Nottara. El a slujit instituția teatrală prahoveană, cu talent. Dar, mai presus de toate, a fost un personaj.
L-am cunoscut, am fost deseori în compania lui, a și jucat într-un spectacol de-al meu. Dar cele mai amuzante întîmplări sunt, desigur, cele din afara scenei. Unele, recunosc, le știu de la amicul Sebi.
Una din ciudățenii: cînd se-mbăta, avea alergie la uniformă. Eram odată la restaurantul Prahova, lîngă teatru. Lupu se duce la toaletă. La întoarcere, vede-n salonul alăturat o masă festivă, la care erau mulți militari. Se-oprește în ușa salonului, îi privește lung și spune, cu vocea-i cavernoasă: „Vă veseliți, ai? Vă fac eu rost de-un război, să vă treacă buna-dispoziție!”. Vă dați seama că bieții ofițeri n-au mai avut nici un chef de…chef…
Altădată, Lupu este chemat la învățămînt politic, dimineața la 10 (oră imposibilă pentru el, deoarece la 10 se deschidea Prahova, și el trebuia să-și bea prima votcă). Se gîndește cum să scape rapid de corvoadă. Găsește soluția – era inteligent, ce mai! La 10 fix, intră-n sala în care urma să se desfășoare inutila lecție și spune, scurt:
– Am auzit că azi se va discuta despre legea eticii și echității socialiste. Părerea mea este că nu există. O dovadă? Tata, fost deținut politic, pensie 4.000 de lei. Mama, fostă membră de partid, pensie 1.600. Vă salut!
Și a ajuns la restaurant cu o întîrziere de numai 5 minute. Cînd era la a patra votcă, au venit și actorii scăpați de la învățămînt și s-au așezat la masă, privindu-l cu invidie. I-au povestit că secretarul de partid a avut nevoie de îngrijiri medicale…
Altădată, la un festival, omul nostru l-a jignit pe un cunoscut dramaturg. Acesta l-a reclamat directorului teatrului, Corneliu Revent. Managerul a promis că-l va mustra pe impertinent și-l va obliga să-și ceară scuze.
Asta a și-ncercat să facă, dar Lupu i-a luat-o înainte:
-Tovarășe director, n-am timp să vă ascult, fiindcă peste o oră am întîlnire cu celebrul nostru dramaturg, pe peronul gării.
– Îi ceri iertare?
– Nu, îi trag două palme…
Ăsta era Lupu: irecuperabil!
Dar fără irecuperabili, viața teatrului ar fi searbădă, nu?!…
