Teatrul ca viaţă
Mirosul de praf & pluş al scenei
Îi povesteam cuiva , acum două zile, despre începuturile mele de spectator de teatru : cred că aveam treisprezece ani. Am cunoscut …pielarul (pardon de expresie!) de la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe nea Toma, cînd a venit la clubul de hipism Dinamo, să împrumute nişte şei vechi, pentru Oameni şi şoareci. L-am convins că iubesc teatrul cu fanatism şi mi-a promis că mă bagă el în sală, fără bilet, la orice matineu. Atît mi-a trebuit : n-a mai scăpat de mine! Vedeam şi de cîte trei ori un spectacol!
Încet-încet, l-am cunoscut şi pe cel care rupea bilete la Nottara : acolo mergeam serile. Am un caiet cu spectacole vizionate – să se fi tot făcut vreo 2.000! – şi cînd îl deschid, mă copleşesc nostalgii teribile…
Dar nostalgia nu e contaminantă ; mai bine vă povestesc lucruri nostime. Cum ar fi, fap tul că doi directori de teatru din viaţa mea nu citiseră o carte! Sau, că-ntr-un teatru, directorul e ra şchiop, iluministul vedea foarte prost şi sonorizatorul era surd. Iar secretarul literar îl confunda pe Lope de Vega, cu Garcia Lorca. În alt teatru, cine lovea căţeaua din curtea instituţiei ( preferata managerului!), era penalizat cu 10% din salariu…În altă parte, am întîlnit un regizor tehnic care umbla cu gongul şi ciocanul de lemn prin toalete, să adune actorii ca să poată ridica cortina.
Dar suflerii? Unul din ei, neavînd dicţie, sufla…prin semne! Altă bravă instituţie de spectacol angajase două sufleure în special pentru amneziile directorului : una stătea în ar lechinul stîng, cealaltă – în cel opus, fiindcă actorul/director se mişca (proastă idee a regi zorului!) în ambele sensuri. Am cunoscut şi o recuziteră care, sătulă să se tot roage de ma şinişti să scoată mobila din scenă, lua singură o canapea de peste 100 de kile-n spate şi ieşea cu ea în magazie…La un spectacol al Odeonului, am asistat şi la o plimbare calmă a unui şobolan pe scenă. La apariţia dezgustătorului animal, publicul a făcut „Oh!”, intrigîndu-i pe actori, care nu ştiau ce putuse stîrni reacţia asta inadecvată textului care se debita în seara respectivă.
Afişul? Pînă se tipărea dura cel puţin trei săptămîni. Trebuia BT de la partid, apoi să te rogi de tipografi şi să-i „ungi” cu atenţii, ca să-l ai măcar în ziua premierei…Becurile se ar deau des şi unele reprezentaţii se jucau în cvasi/întuneric…Benzile de magnetofon se deslipeau la blancuri şi stricau momentul…Soldaţii sau elevii de la şcoala de corecţie, aduşi cu forţa-n sa lă, chirăiau şi tropăiau la unele momente lirice…Pensionarii surzi întrebau, după ce trecuse re plica, cu glas tare „ce-a zis ăla , tu?!”…Iar la reprezentaţiile pentru copii, şi azi unele educa toare, sub pretextul că fac linişte-n sală, acoperă actorii răgnind la micuţi „Stai jos, ani malule!”.
Cu toate astea, teatrul a mers înainte. A rămas un reper al eleganţei şi civilizaţiei. Im perfecţiunile desfăşurării vieţii teatrale sunt minore şi-s citite, după o vreme, în cheie blajin /anecdotică. Artişti dezamăgiţi, actori care anunţă că renunţă definitiv la această ingrată artă, după o lună de nestat pe scenă, ori în sală, simt că înnebunesc. Interpreţi care se vaită de o via ţă că-s obosiţi, cînd nu-s distribuiţi, trăiesc mania persecuţiei.
Deoarece mirosul de praf & pluş al scîndurii scenei, devine, în timp, un drog – chiar şi cînd scena e din ciment acoperit cu linoleum, iar cortina e dintr-un material care refuză să absoarbă praful. Cine l-a simţit, nu-l poate şterge din memoria afectivă. Oricîte chinuri ţi-ar produce scena, scurtele clipe de fericire pe care ţi le oferă, te ajută să mergi mai departe, pe acest drum blestemat…şi , totuşi, naiba ştie cum, binecuvîntat …