Pe Vasilica Oncioaia Bălăiță am cunoscut-o acum circa două decenii, cînd a debutat într-un spectacol de revistă atipic (adică, făcut pe scena Teatrului Luceafărul, care nu e un teatru de revistă). Am mai lucrat cu ea încă trei-patru reprezentații (nu pot uita că a rostit, minunat, un monolog scos din celebrul eseu Cîteva păreri, al lui Caragiale) și cîteva casete audio, pentru firma Roton. Apoi…a dispărut din teatru. Chiar și din Iași! Ulterior, din țară. E o peripețioasă, ce mai!
Am reîntîlnit-o peste ani, la lansarea cărții ei despre Ionesco. Și acum, cînd mi-a oferit un nou volum, intitulat Jurnalul unui spectator, o juxtapunere de „exerciții de înțelegere asupra teatrului” – cum le autodefinește autoarea.
Jurnalul, ca orice jurnal, nu are o restricție de teme: sunt amintiri despre începuturi, dascăli, întîlniri cu importanți oameni de teatru (Esrig, Puric, Tompa, Afrim, Măniuțiu, Purcărete, Julian Negulesco, Getta Angheluță ș.a.). Mai sunt impresii de spectator, ori legate de cercetarea infatigabilă a teatrului lui Ionesco. Și firește, confesiuni. Multe. Definitorii: „Adevărul urma să intre în mine prin teatru”; „întrebările sunt de neprețuit, avînd valoare de mușchi ai gîndirii”; „între actori și călugări se pune semnul egal prin slujire. Ca să aflu acest adevăr, în mine au trebuit să moară, pe rînd, visul de glorie, egoismul, orgoliul”; „nu cred în planuri, cred în misiuni”; „să fii generos și critic, deopotrivă, mi se pare cea mai înaltă formă de iubire”;„eșecul este întotdeauna, cel puțin la fel de important ca și succesul”; „pot opera cu luciditate numai după ce am gustat iluzia”; „cînd ajungem la succes, cei mai mulți ne camuflăm în zona reușitei, nemaiîndrăznind nimic”.
Dar cartea cuprinde și gînduri acroșante ale celor intervievați; spre exemplu, David Esrig spune că el știe ce ar zice Gellu Naum, ori Gigi Dinică despre anumite aspecte, chiar și după dispariția lor, căci „moartea nu poate opri întotdeauna dialogurile astea de frăție intelectuală! Nu e atît de puternică moartea”(frumos spus); „Viul n-are început, n-are sfîrșit”(Getta Angheluță) ș.a.m.d.
Jurnalul unui spectator este mai mult decît spune titlul. Este privirea unui om interesant asupra unei lumi fascinante.
*
Și fiindcă tot l-am citat pe Julian Negulesco, am reținut o sintagmă frumoasă spusă într-o carte de dialoguri: „Mîinile inimilor noastre”.
*
Văd la teatru tv una din piesele-mi preferate: Hedda Gabler. Cu o distribuție proastă. Dar cel mai prost era, de departe, Demeter Andras, în rolul Brack. Se strîmba de parcă juca la Grand Guignol!
Cînd, măcar teoretic, spectacolele micului ecran pot apela la oricare dintre comedienii țării, e greu de înțeles ce-i face pe unii regizori să alcătuiască distribuții defecte!
*
Citesc o statistică: cele mai furate cărți din librării. Îmi crește inima cînd aflu că printre autori se numără Pleșu, Boia, Liiceanu și Dan Puric.
Avem, deci, hoți-cititori-profesioniști! Ce bine!…
